Cum să faci un spectacol de teatru despre Revoluție? După treizeci de ani în care s-a spus tot. Au fost dezvăluiri, s-a consumat un proces, au ieșit la iveală fapte de natură să genereze râuri de emoție, au fost comentarii și dezbateri. Ce să mai spui despre momentul fondator al societății de azi? Cu o abordare echilibrată! Ce alegi din noianul de situații ca să ilustrezi realitățile care au dus la Revoluție? Ca moment în sine, dar și ca tip de memorie imprimată în participanți. Direcți sau indirecți. Revoluție, în condițiile în care teroriștii erau, de fapt, simulatoare de zgomot de luptă într-o piață goală, totul pus la cale de o mașină bine antrenată de manipulare și de răspândit zvonuri, după mărturia Oanei Pellea. Nu afli nimic nou din Jurnal de România. 1989, poate în afară de faptul că, din obediență, slugărnicie și teamă, aparatul de stat nu-i spunea lui Ceaușescu că poporul este nemulțumit sau că se revoltă. Că refrenul pe care îl tot servea marele cârmaci, cel cu „agenturili străine”, cu ingerința celorlalte puteri în țara noastră era spus din convingere.

Grea misiune pentru regizoarea și scenarista ce se încumetă să plece la acest drum, Carmen Lidia Vidu, care dedică cel mai recent Jurnal al său momentului 1989, montat la Teatrul Național București. Regizoarea rămâne consecventă cu metoda Jurnalelor din diferite orașe ale țării, Sfântu Gheorghe, Constanța, Timișoara. Timp de două săptămâni intervievează actorii selectați, în cazul acesta având norocul de a lucra cu unul dintre participanții importanți la Revoluție, Ion Caramitru, pentru ca pe baza mărturiilor lor să construiască un compendiu de atitudini față de comunism și de momentul care i-a pus punct în România. Ca în toate Jurnalele, calitatea dramaturgiei rămâne indiscutabilă. Carmen Lidia Vidu selectează esențialul. Fiecare replică este relevantă, monologurile au consistență, iar realitatea pe care o lasă să se întrezărească acest puzzle de puncte de vedere subiective sfârșesc prin a câștiga coerență. Regizoarea nu este adepta ficționalizării, ci a adevărului spus cu reținere și sobrietate. Actorii își cenzurează nuanțele ce dau de obicei culoare partiturii, evitând manipularea emoțională în favoarea unei structuri în care adevărul se încheagă lent, subteran. În ceea ce privește construcția, Jurnalele lui Carmen Lidia Vidu au ceva din fibra marilor scriitori realiști ai lumii. Faptele mici se coagulează, pas cu pas, într-un tablou de ansamblu relevant.

Nu istoria seacă, nici statisticile nu o interesează pe Carmen Lidia Vidu, ci individul în raport cu istoria. Jurnalul este o alăturare de microistorii personale, care asumă, din capul locului, întreaga subiectivitate a individului. Carmen Lidia Vidu nu-și propune să dea verdicte sau răspunsuri clare. Nu documentează științific istoria, ci impactul său asupra celor ce se mărturisesc. Nu abordează temele exhaustiv, ci le lasă libertatea să se asambleze din grupuscule de adevăr individual, din nuanțe, uneori, chiar din date ce se contrazic. Nu ambiționează să facă un tablou de necontestat, ci personaje cu poveste. Însumate, punctele de vedere ale acestora, amănuntele personale ajung să reproducă realitatea și atmosfera din comunism.

Cu fiecare replică, edificatoare pentru existența celor de pe scenă (relația cu membrii familiei despre care vorbește fiecare, amintirea cazării lui Daniel Badale, pentru o bună bucată de vreme, în cabina de teatru, veselia din familia Oanei Pellea, cântecul Florentinei Țilea, relația cu tatăl, cu fratele, cum l-a înlocuit pe acesta când era bolnav), oamenii de pe scenă devin, din ce în ce mai apăsat, personaje. Prin imaginile vremii, alăturate celor din arhiva fiecărui actor, regizoarea grefează experiențele lor personale, intime, de jurnal, pe istoria mare. Realitatea subiectivă va interfera astfel cu cea obiectivă. În ce măsură teatrul mai are relevanță acum este singura întrebare-comentariu pe care și-o permite regizoarea.

Una dintre marile provocări când tratezi un subiect atât de amplu și încă dureros pentru cei ce le-au trăit este cum selectezi faptele și care este nota pe care vrei să o imprimi. În Jurnal de România. 1989, tonul rămâne echilibrat. Iar echilibru înseamnă armonizarea a două direcții oarecum în opoziție: pe de o parte, cea a oamenilor care, din varii motive, nu au perceput comunismul ca regim dictatorial în care drepturile fundamentale sunt suprimate; pe de altă parte, cea a familiilor care au trăit ororile comuniste, confiscarea proprietăților, ani grei de detenție, bătăi, umilințe, tortură, muncă silnică la Canal (despre care va fi vorba în monologul Oanei Pellea și al lui Ion Caramitru).

Pentru cine se trage dintr-o familie care a avut de suferit, pathosul Oanei Pellea, implicarea afectivă a actriței înseamnă tonul exact al amintirilor legate de comunism. Străbunica din partea mamei i-a murit în pușcărie, din cauza bătăilor, vinovată pentru faptul de a avea pământ. Bunicul, avocat, a ajuns la canal. Bunica și cu mama au stat în domiciliu forțat, împreună, 14 ani, 5 luni și 13 zile. Monologul Oanei Pellea redă esența regimului: teroare, delațiune, frig, foame, îndobitocire, veșnica suspiciune că cineva te va turna, urmată de neîncrederea în orice aproape; prin extensie, la nivel societal, erodarea legăturilor firești de natură să formeze o comunitate. Ura, agresivitatea de azi, doctrina țepelor, duplicitatea din relațiile interumane în acele câteva zeci de ani trebuie căutate. Mărturia Oanei Pellea dă nota autentică a maleficității aduse de comunism. Cu atât mai credibilă cu cât cenușiul regimului politic reținut de memoria sa afectivă își găsește contraponderea în exuberanța tinereții și în căldura din familie. „România era o țară lipsită de viață” iar comunismul însemna „închisoare și privare de libertate”. Monologul său se va încheia sugestiv cu întrebarea „Când vom scăpa de ciuma roșie?”.

Pesemne, mărturia lui Ion Caramitru, ca figură vizibilă a Revoluției, este cea mai așteptată. Actorul începe cu un excurs în rădăcinile sale macedonene și în existența aromânilor pentru a ajunge la istoria familiei sale care, între anii 1925-1950, își va pierde de trei ori întreaga avere, în Grecia, în Bulgaria și în România. În comunism, securiștii îi vor aresta tatăl, mama, sora. Închis de trei ori, tatăl, Aristide Caramitru, este bătut crâncen, inclusiv de un boxer profesionist, pentru a devoala presupusa găleată cu cocoșeii de aur. Ieșit din închisoare, va muri curând. Din înlesnită, familia trece la condiția de supraviețuire animalică. Acestea sunt premisele pe fondul cărora Securitatea încearcă să-l racoleze pe Ion Caramitru ca informator încă din studenție. După cum mărturisește actorul, vor mai fi alte două tentative de același gen, urmate de refuzul său. „Cine spune că pățeai ceva grav dacă nu colaborai minte”, precizează el. Ajungând la momentul așteptat, decembrie 1989, când figura lui s-a numărat printre cele ce au dominat micile ecrane, reia firul întâmplărilor personale. „Iliescu a confiscat Revoluția. Revoluția la care am participat eu nu a reușit. Revoluția la care a participat Sergiu Nicolaescu a reușit”, afirmă actorul care, din punct de vedere al pozițiilor ocupate în perioada post-comunistă, nu s-ar putea spune, totuși, că a fost lipsit de noroc. „La Revoluție am trăit unul dintre cele mai frumoase momente: mi-am învins frica”, mărturisește Ion Caramitru iar cuvintele sale sunt perfect credibile. Vocea sa, modulată, intrată în tezaurul actoriei, imprimă, pe alocuri, tușe ludice întregii expuneri.

Nu toți cei ce au trăit vremurile respective au o perspectivă cenușie asupra comunismului. Unii au rămas nostalgici, alții au făcut ani de-a rândul pelerinaj la mormântul lui Ceaușescu. Pentru unii regimul a însemnat accesul la educație gratuită, la locuința de la bloc, cu apă curentă și, teoretic, căldură. Alții, pur și simplu, s-au descurcat procurându-și alimente, săpun, haine, prin troc sau trafic de influență. Acest adevăr multi-fațetat își găsește locul în teatrul documentar al lui Carmen Lidia Vidu prin intervențiile celorlalți doi actori din generațiii diferite, cu abordări diferite și stil diferit de interpretare, Florentina Țilea (în deschidere, cu rochie lungă, roșie, care ia ochii) și Daniel Badale.

Fiica unui tanchist care cânta în Corul Armatei de la Iași, fetița Florentina Țilea este cea care oferă flori și recită poezii cuplului Ceaușescu ori de câte ori sosește la Iași. Puștoaica stabilește chiar o relație cu dictatorul: „L-am pupat pe Ceaușescu de șapte-opt ori”, își aduce aminte actrița. Când ea îi dă flori și el nu se uită în ochii ei, supărată, îl ciupește. În memoria sa, istoria se colorează cu detalii omenești, de pildă, cu țâfna pe care i-o stârnește fata ce îi ia locul la poezii patriotice când, la una dintre vizitele dictatorilor, copilul Țilea era răcit. Amintirile sale din perioada comunismului se situează într-un registru cu totul diferit de cel al colegilor din generație mai mare. Comunismul se asociază cu micile răsfățuri pe care i le aduce situația sa privilegiată: ciocolată, pepsi, banane, portocale, ba chiar o excursie în RD Germania.

Asemenea, Daniel Badale, fiu de zugrav-vopsitor și de femeie de serviciu dintr-un sat din Botoșani, nu-și aduce aminte să fi intrat în coliziune cu doctrina comunistă. Nici el nu are resentimente împotriva lui Ceaușescu sau a regimului. Experiența sa este relevantă pentru zilele Revoluției, pe care a trăit-o ca soldat în termen la București (loc pe care și-l „plătise” cu o damigeană de vin), trimis cu tab-ul în centrul Bucureștiului, pentru aparenta dezorganizare sau pentru mormanul de dezinformări. La treizeci de ani de la momentul acela, „nesiguanța este peste tot în jur” iar „om politic e sinonim cu hoț în România”. Daniel Badale nu se identifică cu un luptător, ci cu un artist. Pledoaria sa este în favoarea teatrului, cuvintele sale sunt pline de umanitate, iar figura sa se acoperă de bonomie.

Spectacolul de la Naționalul din București se bucură de mărturiile a trei participanți direcți la Revoluție: Oana Pellea, Ion Caramitru, Dan Badale. Formula este aceeași din toate Jurnalele: un actor vine în fața scenei și își spune monologul reținut (Carmen Lidia Vidu impune, ca de fiecare dată, minimalismul în interpretare), în timp ce pe fundal videoproiecția completează mărturia, documentează contextul, prezintă texte informative sau fluidizează percepția prin elemente de atmosferă. În Jurnal de România. 1989, sobrietatea pe care o reclamă subiectul pare să se mențină chiar și în videoproiecție (multimedia Cristina Nicoleta Baciu), acolo unde, de regulă, înfloresc sensibilitatea și fantezia regizoarei. Imaginile de arhivă sunt preponderent alb-negru, iar privitorilor nu le rămâne decât să înghită toate nuanțele de gri posibile. Conform cu epoca. Muzica de atmosferă este și ea exclusă, pesemne, tot ca să nu distorsioneze percepția. Excepțiile sunt cele legate de memoria subiectivă a fiecărui personaj („Are tata un băiat...” din repertoriul tatălul Florentinei Țilea sau „Tumbe, tumbe...”, din cel al tatălui lui Ion Caramitru). Singurul element spectaculos este cel oferit de spațiu, Jurnalul jucându-se, pe timp de vară, pe acoperișul Teatrului Național, în aer liber, într-un ovaloid ce cuprinde publicul în aceeași găleată a istoriei peste care se întinde memoria. Cuvinte-nucleu, ca Lagăr, curg de pe ecranul de fundal peste tot, pe pereții laterali, pe scaune, pe spectatori. Ceea ce suntem acum reprezintă consecința zecilor de ani de comunism și a bluff-ului de la Revoluție.

Nu arareori teatrul documentar de la noi livrează o schemă ideologică simplistă, dând impresia manipulării prin melodrame de tabloid. Carmen Lidia Vidu reușește justa măsură. Intervențiile din video, contrapunct al monologurilor în care subiectivitatea primează, aduc un punct de vedere exterior, obiectiv, respectând criteriul echilibrului. Prezentarea Germinei Nagâț, membră CNSAS, seacă, sobră, la obiect, cu informații relevante, expune și periodizează mecanismele prin care Securitatea a reușit să dezintegreze structura comunității și să vegheze prin teroare la bunul mers al comunismului. Folosindu-se de violență extremă până în 1965, va miza, după aceea, pe eficiență. De extracție socială joasă, lipsiți de educație, ușor de îndoctrinat, membrii Securității se trezesc dintr-odată cu putere absolută asupra celorlalți. „Oamenii încep să se ferească unii de alții, să nu-și mai dorească decât să-și hrănească familia și să nu pățească nimic rău”. Intervenția Germinei Nagâț este contrabalansată de apariția procurorului Dan Voinea, cel ce a făcut rechizitoriul Ceaușeștilor. El abordează procesul și momentul împușcării ca un comentator de fotbal. Când lipsește adâncimea discursului, suspiciunea de ipocrizie, de camuflare a adevărului se instaurează imediat. Cele două mărturii video se completează cu cea a istoricului britanic Dennis Deletant care va aduce punctul de vedere occidental.

Pentru cei ce au trăit în comunism și i-au simțit oroarea, întâlnirea cu vechea lor viață, cu momentul Revoluției și mormanul de dezamăgiri din tranziția de treizeci de ani este dureroasă. Pentru cei care nu l-au cunoscut în mod direct, pe pielea lor, spectacolul de la TNB își împlinește misiunea de teatru documentar. Din caleidoscopul său de mărturii fiecare spectator își poate face o idee despre perioada respectivă.

Abia acum, după ce am cercetat evenimentul din ’89, pot spune că a fost Revoluție. Regret că cei care au ieșit în stradă, cei care și-au pierdut copiii, mama sau tatăl la Revoluție trebuie să suporte batjocora celor care spun că revolta lor nu a contat, că jocurile au fost făcute, că loviluție, că lovitură de stat…

Am tot respectul pentru cei care au ieșit la Revoluție în stradă. Ei au schimbat România, o țară care acum e membră NATO și UE. Libertatea mea le-o datorez lor. Nu sunt naivă, știu că nu a existat un leader al Revoluției și asta a înlesnit preluarea puterii de către Ion Iliescu și echipa formată în jurul lui. Da, știu că după plecarea lui Ceaușescu din CC s-au format mai multe grupuri care au încercat să preia puterea, dar dacă Ceaușescu a plecat e fiindcă cei care au ieșit în stradă au pus presiune. După Revoluție au apărut mulți care s-au lăudat că ei au făcut și au dres, că ei oricum îl dădeau jos, că de mult timp au organizat mișcările de protest, iar asta mi se pare jalnic. (...) Studiul, cercetarea, interviurile, discuțiile, m-au făcut să înțeleg un lucru clar: a fost Revoluție și eu sunt un om liber fiindcă poporul român a avut curaj și a ieșit în stradă.

Carmen Lidia Vidu

 

 

Foto: Florin Ghioca și Vlad Lăzărescu

Foto dronă: Florin Boicescu