Fragmente de jurnal antropologic
Bukovo, Macedonia de Nord, 28 septembrie 2025

Antropologul Cătălin D. Constantin își itinerează expoziția Dincolo de ieri. Călătorie antropologică în Balcani pe urmele fraților Manakia la 1900 în România, Grecia, Republica Macedonia de Nord, Albania și Turcia. Proiectul, organizat sub egida Editurii Peter Pan și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, etalează în oglindă reproduceri după fotografiile frațiilor Manakia pe care Cătălin D. Constantin le dublează prin corespondentul lor de azi. A început prin a căuta locurile surprinse de frații Manakia, un efort laborios, la capătul căruia a fotografiat varianta lor actuală, cu ambiția de a folosi exact aceleași încadraturi ca frații Manakia. Obiectivul său constă în realizarea unei istorii comparative, pe care o reproduce vizual, cercetând viața din timpul comunităților de aromâni de pe vremea fraților Manakia și liniile de continuitate existente până azi. Publicăm patru episoade din Jurnalul pe care Cătălin D. Constantin l-a ținut în timpul itinerării expoziției (n.red.).


Bitola – vechiul Monastir al vilayetului otoman – a fost orașul în care frații Ianaki și Milton Manakia au trăit mare parte a vieții lor profesionale. De aici au documentat oameni, meserii, sărbători, schimbări, lăsând în urmă o arhivă fotografică și cinematografică unică în Balcani. În primele decenii ale secolului XX, orașul pulsa de energie: consulate, tipografii, școli, prăvălii, un amestec de limbi și de culturi. În acest context au deschis, în 1921, Cinema Manakia, un spațiu al modernității timpurii, foarte iubit de locuitorii Bitolei. Astăzi, cea mai mare parte din arhiva lor se află la filiala locală a Arhivelor de Stat ale Macedoniei de Nord.

De la Bitola până la Bukovo drumul este scurt. Satul, așezat pe pantele sudice ale muntelui, are case masive din piatră de început de secol XX, grădini cultivate și un ritm familiar celor care cunosc Balcanii rurali. Am venit aici pentru a identifica locurile din care frații Manakia au făcut două fotografii păstrate în arhivă.

Am ajuns în Bukovo aseară, cu mirosul de struguri zdrobiți, familiar mie din copilărie și adolescență, plutind peste ulițe. Lumina de toamnă se așeza pe casele de piatră într-un fel care părea să invite la comparația cu imaginile vechi. M-am surprins căutând imediat, instinctiv, unghiul pe care l-a văzut Milton.

În cercetarea antropologică de teren, informația vine cel mai adesea prin intermediul oamenilor care locuiesc acolo. La Bukovo l-am întâlnit pe Hristijan, un adolescent care vorbește perfect engleza, ocupat cu mustitul strugurilor împreună cu familia lui, exact cum făceam eu, la vârsta lui, la Buzău, în satul bunicilor. A ascultat întrebarea mea și, după câteva momente lungi în care a încercat să își recompună detaliile cu ochii minții, mi-a spus că fotografia fusese făcută din locul numit Sviok Bresto, ceea ce, în macedoneană, înseamnă „la cotul ulmului”. Ne-a arătat drumul, am stat mult de vorbă, apoi s-a întors la treabă. Ne-a oferit struguri foarte dulci, sfeclă murată și rachiu din gospodăria lor. Un gest obișnuit aici, dar care spune mult despre relația directă cu oamenii și înțelegerea locului. Desigur, primise înainte țuică de Buzău și un catalog al expoziției, tradus în limba macedoneană. Rachiul lor e mult mai tare.

Hristijan s-a apropiat cu mâinile pătate de must și cu o atenție care m-a surprins. Îl vedeam că încearcă să reconstituie imaginea în minte. Când a rostit „Sviok Bresto”, am simțit că traseul se limpezește. Atât de simplu și atât de direct. Mi-a arătat locul pe ecranul telefonului său. Și eu îi arătasem fotografia veche pe ecranul telefonului meu, pe care l-a luat apoi și fratele lui, dar numai după ce s-a spălat pe mâini la șipotul din drum, deși i-am spus că nu contează, telefonul meu a pățit multe. Carmen i-a întins un prosop de pânză din mașină și asta a stârnit râsul cald al tuturor, pentru că mașina gemea de bagaje și planșe pentru expoziția pe care o montez astăzi.

La nici 24 de ore după această întâlnire, imaginile și notițele din Bukovo au intrat în expoziția din Skopje, deschisă la Galeria Națională cu ocazia a 30 de ani de relații diplomatice româno–macedonene. La vernisaj au participat doamna ambasador Monica Axinte, reprezentanți ai corpului diplomatic, intelectuali și oameni de cultură din Skopje. A fost prezentă – și a vorbit extraordinar de frumos – Natasha Kotlar, profesoară și directoarea Arhivelor Naționale ale Macedoniei de Nord, pe care o invitasem în luna mai la București, la expoziția de la Muzeul Țăranului Român. Desigur, au venit și colegii și prietenii mei de la Bitola: Maria, Goce, Dimitar, curatorii arhivelor de acolo.

După ce am urcat până la „cotul ulmului”, am stat câteva minute în liniște. Drona bâzâia ca o prelungire tehnică a privirii mele, dar de fapt peisajul se lăsa citit numai cu ochiul liber. Vegetația e mult mai abundentă acum, contururile satului, clare în fotografia fraților Manakia, sunt astăzi acoperite de coroane de copaci crescuți peste timp și munte. Casele de piatră, bine întreținute în imaginea de la 1900, sunt neglijent reparate, cu materiale moderne și probabil ieftine, unele aproape în ruină. Și totuși, în curți se vede încă mâna unor oameni gospodari, ordine fragmentară, grădini lucrate, unelte sprijinite de zid. Istoria a sărăcit satul, dar nu l-a golit de viață.

Privind înapoi la aceste zile, observ că traseul reconstituirii fotografiilor Manakia funcționează, de fapt, ca un jurnal de lucru. Drumuri, întâlniri neașteptate, confirmări, reconfigurări, reveniri în arhivă, apoi pe teren. Este un drum deschis, care se trasează treptat. În acest sens, proiectul rămâne exact ceea ce a fost de la început: work in progress. O succesiune de întâmplări care se leagă pe nesimțite între ele. Ori de câte ori pare că drumul se apropie de un final, ceva din arhivă sau din teren deschide o altă direcție.