Fragmente de jurnal antropologic

Antropologul Cătălin D. Constantin își itinerează expoziția Dincolo de ieri. Călătorie antropologică în Balcani pe urmele fraților Manakia la 1900 în România, Grecia, Republica Macedonia de Nord, Albania și Turcia. Proiectul, organizat sub egida Editurii Peter Pan și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, etalează în oglindă reproduceri după fotografiile frațiilor Manakia pe care Cătălin D. Constantin le dublează prin corespondentul lor de azi. A început prin a căuta locurile surprinse de frații Manakia, un efort laborios, la capătul căruia a fotografiat varianta lor actuală, cu ambiția de a folosi exact aceleași încadraturi ca frații Manakia. Obiectivul său constă în realizarea unei istorii comparative, pe care o reproduce vizual, cercetând viața din timpul comunităților de aromâni de pe vremea fraților Manakia și liniile de continuitate existente până azi. Publicăm patru episoade din Jurnalul pe care Cătălin D. Constantin l-a ținut în timpul itinerării expoziției (n.red.).

Am fotografiat această casă zilele trecute, de la fereastra Arhivelor Istorice din Bitola. Printre brazii care îi ascund parțial fațada, clădirea apare astăzi ca un artefact al unei epoci dispărute. Acum găzduiește rectoratul Universității „St. Kliment Ohridski”, dar începutul ei este legat de un moment decisiv al istoriei otomane. Ultima vizită a unui sultan de la Constantinopole în Balcanii încă otomani.

Casa a fost construită special pentru vizita sultanului Mehmed Reșad al V-lea. În vara anului 1911, sultanul a venit la Monastiri – Bitola de azi – într-o perioadă în care orașul era încă unul dintre centrele majore ale administrației otomane din partea europeană. Capitală de vilayet, oraș militar, nod comercial și un loc unde consulatele europene își disputau influența, motiv pentru care era numit orașul consulilor. Monastiri era, pentru Imperiul Otoman, și un punct de diagnostic: dacă tensiunile creșteau aici, ele se multiplicau în toată provincia.

Contextul era deja fragil. Activitatea comitetelor revoluționare macedonene, presiunile Serbiei, Greciei și Bulgariei, amestecul diplomatic al Marilor Puteri și reformele incomplete ale Junilor Turci produceau un climat nesigur. Vizita sultanului nu a fost o călătorie festivă, ci o încercare de a reafirma autoritatea centrală într-o regiune aflată în pragul schimbării.

Fotografia de epocă realizată în fața acestei case și păstrată astăzi în Arhivele din Bitola arată ofițeri, funcționari, notabili locali, așezați cu precizia ceremonială necesară acestei vizite. Dar imaginea ascunde o altă realitate. Totul se afla deja în declin. Un an mai târziu, în 1912, avea să izbucnească Primul Război Balcanic. Statele balcanice s-au unit împotriva Imperiului Otoman. Bitola a fost una dintre primele mari pierderi. Garnizoana otomană s-a retras, administrația s-a prăbușit, ordinea pe care o afișase vizita sultanului a dispărut complet. Clădirea rămasă în urmă nu mai era simbolul unei prezențe, ci dovada unui moment de tranziție.

Astăzi, sediu al rectoratului, ea păstrează în tăcere memoria acelei ultime vizite a unui sultan de la Constantinopole în Balcani. Are nevoie de restaurare, dar își păstrează frumusețea. Iar fotografia de acum o sută paisprezece ani dialoghează firesc cu cea făcută recent, de la fereastra Arhivelor.

Privită de la această fereastră, casa pare fără îndoială europeană. Fațada are un limbaj neoclasic imediat recognoscibil, ancadramente simetrice, coloane cu capiteluri bine proporționate, balustrade din piatră, decorație florală discretă. Totul e construit după modele arhitecturale aflate atunci la modă în marile orașe ale Europei Centrale. Este exact tipul de imagine pe care administrația otomană dorea să o proiecteze în orașele importante din provincie, un aer de modernitate și rigoare occidentală. Dar planul și interiorul clădirii spun o altă poveste. Dispunerea încăperilor, raportul dintre camerele principale și spațiile secundare, modul în care se organizează accesul și circulația, toate trimit către o structură tipic otomană, orientată spre interior, cu ierarhii spațiale clare și cu zone funcționale distincte, unele destinate exclusiv personalului administrativ. Este un tip de sinteză arhitecturală foarte frecventă la Bitola și în multe alte orașe ale Balcanilor la începutul secolului XX. O fațadă europenizată, aliniată la gustul politic și administrativ al vremii, și un interior păstrat în logica tradițională a construcțiilor otomane.

Acest dublu limbaj, european în exterior, otoman în profunzime, nu e o contradicție, ci un semn al epocii. Orașe precum Bitola, Iannina sau Salonicul au numeroase astfel de clădiri, adevărate documente arhitecturale ale unei lumi aflate între două ordini și logice geografice și și politice.

De data aceasta, Bitola a fost pentru mine doar un popas de o zi. Veneam din Skopje, unde expoziția Dincolo de ieri s-a încheiat la finele lui octombrie, și mergeam spre Istanbul, capitala de altădată a Balcanilor, unde aceeași expoziție s-a deschis pe 7 noiembrie. Traseul acesta, scurt, dar intens, traversând Balcanii de la București prin cinci țări, a pus pentru mine Bitola de ieri cu cea de azi într-o relație firească, aproape geologică. Locuri care au fost surprinse în imagini ale Fraților Manakia, care au trăit epoci diferite și pot fi văzute și astăzi. Bitola e un oraș de trecere în care istoria se vede foarte clar, chiar și în câteva ore.

Dincolo de ieri nu este metaforă. E pur și simplu istoria care se vede foarte clar, dacă știi să privești atent, dintr-o fereastră.