Interviu cu ANA BIANCA POPESCU realizat de CRISTINA RUSIECKI

Când mama sa, artist liric, a încurajat-o să meargă la un casting pentru trupa Liceului „Gheorghe Șincai”, mărturisește că a avut emoții atât de mari încât nu a reușit să intre decât în trupa pregătitoare. Fabula de la audiție îi ieșise sinistru, dar, odată intrată în trupă, repetițiile pentru basmul la care lucra au fascinat-o. Astfel că a luat hotărârea, încă din clasa a noua, să dea la Teatru. Ori de câte ori va fi nevoie până o să intre! Nu a fost nevoie decât o dată.

A trecut mult timp de când Ana Bianca Popescu juca în trupa pregătitoare a liceului. Teatrul, marea ei pasiune, a răsfățat-o cu numeroase roluri principale. Ultimii ani din cariera actriței Ana Bianca Popescu i-au adus două roluri definitorii, cel din Ex și cel din Anna Karenina, unde joacă rolul care dă titlul spectacolului.

Cu calități remarcabile atât pentru musical cât și pentru dramă, Ana Bianca Popescu parcurge un traseu paradoxal de la energia explozivă cu care cântă și dansează în musical-urile semnate de Răzvan Mazilu la luciditatea intelectualei reținute din Ex sau Viață bună, ambele în regia lui Theodor-Cristian Popescu, iar apoi, la fragilitatea personajului-pivot, în jurul căruia se învârt toate celelalte, din Anna Karenina, în regia lui Dumitru Acriș.

Finețea cu care își construiește femeile analitice, de la blândețea personajului din Viață bună la răceala lui Sibylle din Ex, cu ironia ei atotcuprinzătoare, cu capacitatea de a controla dialogul sau de a specula slăbiciunile celuilalt o recomandă pentru un gen mai rar predispus performanței în teatrul nostru: femeia intelectuală. De neuitat rămâne Sibylle, scorpie plină de acreală, prin abilitatea de a manipula, de a arunca propriile frustrări în capul soțului sau de a-i accesa complexele de culpabilitate ori de câte ori simte nevoia să-i anihileze voința și personalitatea. Iar performanța de a armoniza tipul acesta de femeie cu nuditatea completă pentru o bună parte din spectacol, când publicul stă la niciun metru, este uluitoare. „Un corp gol poate avea multă putere pe scenă. De aceea nudurile din picturi sunt atât de fragile și atât de emoționante”, concluziona Ana Bianca Popescu într-un interviu din Teatrul Azi. În spatele acestei forțe, actrița nu se sfiește să-și mărturisească ghemul de emoții care o însoțesc de la primul până la ultimul spectacol.

Cristina Rusiecki: Ce îți place cel mai mult la meseria ta?

Ana Bianca Popescu: Că e tot timpul altfel. Mi-am dat seama că atunci când sunt pe scenă și când repet sunt cea mai fericită. Mă face să uit de viața mea, nu că ar fi ceva groaznic în viața mea, dar la teatru intru într-o buclă și uit de tot și asta mi se pare că este un cadou: să mă duc la teatru cu bucurie, să fie pasiunea mea. Sunt norocoasă pentru că înțeleg că nu sunt foarte mulți oameni care își fac meseria din pasiune. Dacă m-aș trezi într-un context în care oamenii cu care trebuie să fac un spectacol sau să lucrez la un proiect nu ar fi atât de implicați ca mine, nu aș vrea să trag de ei ca să ajungem la performanță. Cred că atunci nu mi-ar plăcea. Nu mi s-a întâmplat, dar aș vrea să mă feresc și să nu fiu în situația în care să spun hai să facem să fie bine. La Teatrul Mic am parte de colegi la fel, nu ne-am plafonat, încă ardem pentru teatru.

Anna Karenina, regia Dumitru Acriș, Teatrul Mic
Foto Andrei Gîndac

Cristina Rusiecki: Au fost și momente dificile sau de incertitudine în carieră?

Ana Bianca Popescu: Mi-a fost foarte frică de Anna Karenina, că toată lumea știe personajul acesta. Cei care au citit romanul știu cum este Anna Karenina, la fel, cei care au văzut filmul cu Greta Garbo. Am citit romanul, dar am refuzat să văd ecranizarea cu Greta Garbo. Mi s-a părut foarte teatrală și la prima mână, toată relația era superficială. O telenovelă, așa aș traduce-o, dar m-am ferit, pentru că nu vreau să fiu influențată. Așa am făcut și la Sunetul muzicii, în regia lui Răzvan Mazilu. De copil mă uitam la Sunetul muzicii cu părinții de nu știu câte ori, dar când am lucrat la rol, am vrut să fie Maria mea. Cum am vrut să fie și Karenina mea. Dacă mă detașez de personajul meu, nu este o singură poveste. Sub umbrela Annei Karenina se derulează drama fiecărui personaj.

Sunetul muzicii, regia Răzvan Mazilu, Opera Comică pentru Copii

Cristina Rusiecki: Ai lucrat și la Viață bună la Teatrelli.

Ana Bianca Popescu: Am lucrat trei săptămâni, ceea ce nu e firesc. Am lucrat cu Theodor-Cristian Popescu și Cristi mi-a mărturisit că nu o să mai facem asta niciodată. Având o chimie foarte bună cu Cristi, am zis „eu merg cu tine până la capăt” și vezi cum ne salvezi. A fost o experiență performanța asta cam scurtă. Procesul de lucru se împarte în două, în formatul acesta: o perioadă de lecturi cu public și după aceea se face spectacolul. Eu am intrat direct în spectacol pentru că au fost niște schimbări în distribuția inițială. Dar nu este cel mai relaxant mod de a scoate un spectacol. Nu zic că eu caut relaxarea și comfortul într-un spectacol, dar în cazul acesta presiunea este mult mai mare, fiind un text atât de filosofic și de puternic. Este foarte greu de asimilat și foarte greu de asumat într-o perioadă atât de scurtă. Dacă ar fi să aleg, aleg să am timp. Vreau să stau să mă gândesc la text, nu să fiu presată că vine premiera și bate publicul la ușă. Eu nu cred în repetiția cu publicul. Odată ce ai doi oameni în sală, acela e spectacol, nu repetiție cu publicul. La Soldatul de ciocolată a fost o experiență extraordinară pentru că eu credeam că era o repetiție cu publicul. Țin minte că pe mine m-a oprit Andrei Șerban. Nu închisesem o ușă și a zis „Stop, Bianca!”. În scenă, nu am înțeles ce mi se întâmplă, dar atunci spectacolul era gata. Aveam siguranța rolului, nu se putea întâmpla nimic și am continuat spectacolul fără întrerupere cu toții. Cu toate acestea, prefer să am timp de repetiții și să stau în sucul textului, al spectacolului, al rolului. Este foarte important și pentru relațiile cu partenerii și regizorul. De multe ori sunt discuții, pur și simplu: stai și discuți despre cum crezi tu că e personajul acela și poate să dureze și e minunat.

Viață bună, regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrelli

Foto Mihaela Tulea

Cristina Rusiecki: Care sunt momentele cele mai dificile?
Ana Bianca Popescu: Atunci când am impresia că nu reușesc să acopăr tot ce mi-am propus eu și ce își dorește regizorul de la mine. Sunt momente în care mă gândesc „oare pot”? Nu vreau să mă repet niciodată când lucrez, nu vreau să apelez la aceleași sertărașe. Trebuia să fiu atentă când am lucrat cu Cristi Popescu la o distanță destul de scurtă Ex și Viață bună. Pariul meu cu acest spectacol a fost ca personajul din Viață bună să nu semene cu cel din Ex, pentru că acolo am jucat un personaj foarte puternic. Nu am vrut să-și pună amprenta pe următorul și i-am zis lui Cristi Popescu să fie foarte atent, dacă mă duc într-o zonă cunoscută să mă oprească. Cristi m-a ajutat enorm și spectacolul nu a ieșit ca Ex, deși are aceeași problematică a relațiilor, de fapt, a cumpenelor din relații, a iubirii, când spui te iubesc sau tu spui te iubesc. Sunt oameni care încearcă să găsească răspunsuri, să zicem că aici ar fi partea asemănătoare. Acestea sunt fricile și incertitudinile: să nu fie personajele la fel și să caut tot timpul lucruri care să mă provoace. De fapt, nu e niciodată la fel, tot timpul sunt alte surprize, alte lucruri care ți se întâmplă. La Ex, era în public Andrei Șerban cu soția, cu Dana și, când am intrat goală, a întrebat-o: „Dana, e costum sau e goală?”. Când i-a răspuns că sunt goală, a zis: „Foarte tare! Cât curaj! Foarte tare!”. Când am făcut Soldatul de Ciocolată cu el, a văzut că pot să fac și teatru contemporan. Despre Ex mi-a spus că e foarte mișto, textul e foarte rece, dar noi l-am încălzit și spectacolul i-a plăcut mult. M-am bucurat să aud.

Ex, regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrul Mic

Foto Diana Matei

Cristina Rusiecki: După atâtea roluri și premii, mai simți emoțiile de început?

Ana Bianca Popescu: Sunt emoții constante, dar repetițiile îți dau siguranță. Oricum ai emoții, mai ales când ai spectacol. Eu am emoții de dimineață în ziua spectacolului, am emoții fantastice și după ce începe spectacolul, nu le uit, dar se transformă într-un soi de concentrare care mă ajută să fiu conștientă de ceea ce se întâmplă în spectacol. Am observat că emoțiile din primele spectacole se transformă, nu mai sunt la fel ca atunci când apuci să joci spectacolul. Mă gândesc la Ex, e foarte greu, sunt aproape trei ore de stat în scenă, și la Anna Karenina. Dar se face mai ușor datorită repetițiilor, a siguranței pe care ți-o dă înțelegerea rolului în timp. În spectacole stau și mă gândesc ce se poate întâmpla dacă uit textul și...

Anna Karenina, regia Dumitru Acriș, Teatrul Mic

Foto Andrei Gîndac

 

Cristina Rusiecki: Ce faci atunci?

Ana Bianca Popescu: Merg mai departe. Când am dat primul casting în liceu, orele acelea au fost paralizante. Habar nu aveam de ce mă aflu acolo, dar când am început repetițiile, mi-am dat seama că era interesant. În facultate mi-am dat seama că orice cărămidă pe care o pui la repetiții îți oferă plasa de siguranță, cum spunea domnul Colceag. Asta am învățat să o transform într-un soi de concentrare. Mă ajută să fiu conștientă. Nu atât de emoții, cât de tumultul acesta, de îndoiala că nu sunt suficient de bună. Niciodată nu sunt suficient de bună pe cât cred eu că aș putea să fiu pentru că limita mea este foarte sus.

Revizorul, regia Alexandru Dabija, Teatrul Mic

Foto Andrei Gîndac

Cristina Rusiecki: Care consideri că sunt calitățile tale care îi fac pe regizori să te distribuie?

Ana Bianca Popescu: Nu știu, regizorii sunt atât de diferiți și nu știu ce văd în actori, nu știu nici ei ce vor. Cristi Popescu avea o idee de distribuție când a venit la noi la teatru. Cunoștea trupa, știa cam pe unde sunt actorii și ce-și doresc, dacă se potrivesc cu distribuția. Avea în cap o altă distribuție, dar mi-a mărturisit că a reconfigurat traseul. Există acel mister, acea necunoscută. Anul trecut am fost la TIFF și ne-am întâlnit cu niște regizori de film, cu Andrei Cohn, care mi s-a părut incredibil. Cineva l-a întrebat care este secretul, adică cum trebuie să venim noi la casting ca să ne ia în filme. „Păi, nu știu și chiar dacă eu spun că vreau să fie blond sau brunet, e ceva în omul acela care mă face să am un declic și să schimb tot. Și nu-mi este frică să schimb. Cred că este chestie de energie, cred că este de moment”, a răspuns el. Eu sunt eu de fiecare dată și încerc să mă las să proiecteze regizorii pe mine. Cu cât mai curată mă duc la o întâlnire cu un regizor, cu atât cred că este mai eficient pentru mine și pentru regizor. De fapt, nu prea fac filme. Încă nu mi-am pierdut răbdarea sau speranța. Pasiunea mea este teatrul. Dacă o să fie să fac filme, bine, dacă nu, nu. Am pierdut foarte multe castinguri de curând, dar chiar și așa mă duc în continuare. Dacă se vor lega, bine, dacă nu, mergem mai departe. E greu să înțelegi, dar chestia asta cu castingul nu este despre tine. Nu ai tu nicio vină, ești bine cum ești, dar nu te pupi în puzzle-ul respectiv și realmente cred că am învățat asta pentru că am lucrat cu Răzvan Mazilu.

Legături primejdioase, regia Cristi Juncu, Teatrul Mic

Foto Bogdan Catargiu

 

Cristina Rusiecki: Cu ce tip de regizor îți place să lucrezi? Ce trebuie să-ți dea el, ca tu, la rândul tău, să scoți ce ai mai bun din tine?

Ana Bianca Popescu: Să fie foarte sincer el cu el și cu textul în primul rând și să nu vină cu tot felul de brizbrizuri de dragul de a face ceva. Este foarte important să vină pregătit, să știe ce vrea, să spună „vreau propunerea asta”. Unii regizori sunt foarte onești la început, spun „mi se pare, dar nu știu de unde să o apuc, hai să facem asta împreună”. Se nasc alte lucruri interesante și lustruim împreună. Îi câștig încrederea, dar este important ca regizorul să fie sincer și să se lege de text. Cheia este textul. Nu cred în tot felul de efecte care fură ochiul și lasă textul la suprafață. Cred că adevărul se află în profunzime. Ceea ce descoperi poate să fie simplu, dar să aibă un univers atât de mare... Cred că așa m-ar câștiga. Am avut parte de regizori care iubesc actorul. În primul rând, în relația regizor-actor, important este să pui actorul într-o lumină bună, chiar dacă nu sunteți în aceeași direcție amândoi. Să căutăm lucrurile care contează, emoția. Dacă un spectacol nu are emoție, nu îl fac sau îl fac degeaba, nu mă satisface, doar îl bifez. Emoția și vulnerabilitatea pe scenă mi se par extraordinare și necesare pentru public, pentru că, la urma urmei, noi suntem creatorii lor.

Nevermore, regia Dragoș Galgoțiu, Teatrul Mic

Cristina Rusiecki: Presupun că meseria aceasta, când o faci cu plăcere, îți aduce multe împliniri. Când te simți cel mai împlinită?

Ana Bianca Popescu: Am momente când îmi place să cred că teatrul îmi oferă un mesaj, îmi place să cred că fiecare om se duce acasă cu o idee. Sunt spectacole unde am spectatorii foarte aproape, îi simt cum se modifică. De exemplu, aseară am văzut o doamnă care era transfigurată după Anna Karenina și m-am simțit împlinită. Știu cum vin oamenii la teatru, când se așază pe scaune, îi aud din culise, le simt energia și, când văd o schimbare, când îi văd cum sunt la final, după spectacol, atunci simt împlinirea. Nu mă uit la oameni, dar mi-au picat ochii pe această doamnă care era în lacrimi și se uita așa, „Doamne, ce s-a întâmplat cu mine patru ore?”. Dacă am reușit să schimbăm un om care a venit civil la teatru și pleacă altfel, aceasta este cea mai mare împlinire. Este carburantul meu. Mă face să mă simt bine când văd pe cineva modificat după un spectacol. Este important ca omul să-și pună întrebări acasă.

Ex, regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrul Mic

Foto Diana Matei

 

Cristina Rusiecki: Există lucruri pe care nu poți să le faci din cauza meseriei tale?

Ana Bianca Popescu: Din facultate mi s-a spus că este o meserie de cursă lungă. Trebuie să avem foarte mare grijă de noi și mi-am asumat lucrul acesta pentru că mi-am dat seama că suntem o echipă. Dacă se întâmplă cu unul ceva, atunci pică spectacolul sau se anulează. Este o responsabilitate pe care o ai față de public, față de colegi. Și atunci mi-am pus niște limite, ca să zic așa. Nu că aș fi fost eu mare amatoare de schi, dar mi-am interzis lucrurile care pot fi periculoase, bicicletă, motocicletă, schiuri, trotinetă etc. În plus, în perioadele cu răcelile. Am grijă cu atât mai mult în această profesie în care depinzi de oameni și oamenii depind de tine. Din păcate, am fost nevoită să anulez un spectacol când am avut o laringită și mi-am pierdut vocea. Nu puteam să vorbesc și m-am simțit extrem de vinovată. Uit că sunt om și că se poate întâmpla să pic de la o răceală care mă împiedică să fiu pe scenă. Și nici nu pot să mă prefac că nu am nimic, pentru că lucrul acesta se vede pe scenă. E groaznic și atunci mi-am zis că am nevoie să stau acasă două zile, să mă refac.