Un articol de ANDREI BULBOACĂ

Un festival de teatru, cu numeroasele sale evenimente desfășurate pe parcursul mai multor zile și adesea în paralel, în cazul spectacolelor, aduce în fața publicului atât montări ale unor texte celebre, cât și producții bazate pe lucrări mai puțin cunoscute. Este, desigur, imposibil să le cunoști pe toate. Dar tocmai aici se află una dintre frumusețile unui produs artistic: posibilitatea de a te apropia de el fără să știi nimic sau aproape nimic și de a-l descoperi în mod direct, în sala de teatru, la film, în lectură, într-un muzeu sau în orice alt spațiu al întâlnirii cu noutatea. Astfel înveți lucruri inedite, care îți îmbogățesc cultura generală și îți oferă bucuria autentică a descoperirii. Așa mi s-a întâmplat în cazul acestui spectacol (Am bombardat New Haven, Teatrul Național Cluj-Napoca), când, o spun cu toată sinceritatea, am ales să merg atras mai întâi de titlu. Mi s-a părut pur și simplu atractiv, provocator, iar faptul că spectacolul era găzduit într-un spațiu neconvențional, scena Operei Naționale din București, a reprezentat încă un argument decisiv. Ulterior, am început documentarea: am căutat informații despre text, despre autor și despre povestea pe care o propune. Autor al romanului Catch-22, care a fost și tradus în limba română, Joseph Heller a scris în 1967 We Bombed in New Haven, în plin Război din Vietnam. Piesa urmărește un grup de actori obligați să joace într-o farsă grotescă despre război, în timp ce comandamentul militar încearcă să controleze și să rescrie narațiunea. Spectacolul devine o demonstrație despre felul în care realitatea poate fi regizată pentru a justifica violența. Problema pe care o consider eu referitoare la acest gen de text este tocmai aceea că sunt destul de nișate, iar prin traducere li se poate pierde sensul originar. De ce spun asta? În general, pentru că prezintă o realitate care rezonează foarte bine cu poporul american, având anumite tușe și elemente de limbaj, chiar și comic, care sunt specifice Statelor Unite, popor ce fost afectat de acest război. Putem întări cu un exemplu, ca să rămânem în sfera militară, și anume serialul M.A.S.H., produs între 1972 și 1983, despre Războiul din Coreea. Producția a fost difuzată și la noi, personajele sunt amuzante, râzi, dar, din nou, sunt mult prea multe tușe ce țin strict de poporul american. Înainte de a discuta despre spectacolul de la Cluj-Napoca, e important să menționăm că și România a avut un spectacol inspirat din sfera militară și anume Am să mă întorc bărbat, jucat pe la începutul anilor 2000, pe muzica celor de la Vama Veche, inspirat fiind din realitatea vieții de armată din țară.

László Bocsárdi mizează pe o viziune metateatrală: actorii joacă soldați, dar sunt în același timp actori ce joacă un spectacol despre război. Începutul este extrem de promițător, cu momente amuzante, replici la fel, însă pe parcurs spectacolul devine destul de tern și alambicat, iar asta s-a văzut și din faptul că, după pauză, oamenii au părăsit sala. Este adevărat că spectacolul este altceva decât am fi obișnuiți, însă este o experiență teatrală de trăit. O schimbare în reprezentație este și faptul că orașele care se ordonă a fi bombardate sunt Chișinăul și Constantinopol. Da, cel din urmă nu mai există, iar de aici și absurdul situației de a porni la război într-un loc care nu mai există cu această denumire. Ionuț Caras face un Căpitan Starkey de zile mari, fiind chiar un adevărat maestru de ceremonii, iar momentele când devine ironic la adresa rolurilor sale din Teatrul din Cluj sunt chiar savuroase. Piesa lui Heller se adresează și comunicării cu publicul mai ales atunci când spectatorii tind să creadă că, odată așezați în sala de teatru, se află într-un spațiu protejat, iar războiul rămâne o abstractizare care nu îi poate atinge, feriți fiind de convenția celui de-al patrulea perete. Totuși, într-un context precum cel actual, în care un conflict militar se desfășoară chiar la granițele țării, această senzație de siguranță devine fragilă. Chiar dacă nu suntem afectați în mod direct, informațiile, imaginile și anxietatea difuză pe care le generează apropierea războiului sunt prezente, iar publicul nu mai poate fi complet izolat de realitate. O scenă a spectacolului evidențiază perfect această tensiune: momentul în care o grenadă este aruncată simbolic în public. Este o intervenție care rupe iluzia protecției și sugerează că sala de teatru, la fel ca societatea însăși, nu poate fi pe deplin separată de violența conflictului.

Sinclair (Radu Dogaru) nu este doar un soldat care moare, el este actorul care dispare. Până într-un punct, el este colegul de cabină, partenerul de discuții despre roluri din Shakespeare, o prezență familiară și reconfortantă. Momentul în care iese din scenă pentru a merge la război și nu se mai întoarce marchează punctul de cotitură al spectacolului. Personajul Henderson (Matei Rotaru) este conștient de soarta sa; el a citit scenariul și știe că personajul său trebuie să moară. Această realitate nu îl sperie, ci îi oferă, dimpotrivă, un confort psihologic, pentru că totul este teatru și deci este doar un rol dintr-o ficțiune. Momentul de cotitură este dispariția unui alt soldat, iar când Henderson realizează că actorul din spatele personajului a dispărut cu adevărat din culise, scenariul se transformă din text dramatic în realitate. Maiorul (Ovidiu Crișan) este autoritatea rece, detașată, care pare să plutească deasupra conflictelor morale ale celorlalți. El apare deseori ca vocea oficială, însă aceasta este complet ruptă de logica lumii din spectacol. Poate fi considerat o satiră, mai ales prin deciziile absurde, precum bombardarea unor ținte fantomatice. Maiorul nu este liber, ci este un alt mecanism al sistemului, conștient de faptul că și el este, în cele din urmă, un prizonier al aceleiași logici absurde. Privind și textul din Catch-22, observăm că în roman este și mai accentuată ideea absurdității războiului la modul general, iar Heller fix asta vrea să transmită și prin roman, dar și prin piesă. Problema este că multe dintre idei se pierd pe parcursul spectacolului, asta și datorită lungimii sale, dar și a faptului că, dacă nu ești atent o clipă, poți pierde complet ideea și să nu mai înțelegi nimic din ceea ce se întâmplă. Multe chestiuni le-am înțeles intuitiv, apoi, din documentarea despre autor și subiect.

Decorul semnat de József Bartha este unul minimalist. Avem câteva obiecte de recuzită, cum ar fi un glob pământesc, coș de gunoi sau o bombă cu ceas, dar și biroul maiorului, care se vede undeva în dreapta scenei. Un mare bravo pentru light-design, care este foarte bine construit, asemenea celor de la un concert rock. În anumite momente, luminile sunt manevrate deliberat pentru a expune mecanismul teatral, proiectoarele sunt vizibile, direcționate spre public sau mutate pe scenă, pe niște ștăngi mobile. De efect sunt acele proiectoare PAR, cu lumină albă, mai ales când bat înspre public; cu fum scenic și o nuanță de albastru chiar creează un efect interesant. Genul acesta de efecte luminoase se folosea cu precădere la concertele rock, mai ales în trecut, pentru că dădeau trupelor o aură spectaculoasă.

În loc de concluzie, nu aș putea spune că este un spectacol ușor, iar cu siguranță nu oferă o seară relaxantă la teatru. Sub aparența comediei se află un spectacol dens, complicat, cu numeroase personaje și situații, care pune la încercare răbdarea și atenția publicului. Nu o afirm în sens negativ, dimpotrivă, într-o perioadă în care totul se desfășoară pe fugă, faptul de a rămâne angajat timp de aproape trei ore într-un astfel de demers teatral devine o formă de rezistență culturală. În plus, spectatorul nu poate adopta o atitudine pasivă: pierzi ușor firul dacă nu ești atent la detalii și la construcția metateatrală a poveștii. De aceea, nu recomand abordarea „în orb”, o minimă documentare înainte de a cumpăra bilete este binevenită, pentru a ști în ce tip de experiență urmează să intrați. Iar dacă, după spectacol, vă veți întâlni cu vreo lucrare a lui Joseph Heller, sunt convins că o veți privi altfel, cu un alt set de instrumente critice. Poate chiar raportarea la război și la ceea ce trăim acum, în proximitatea unui conflict real, va căpăta alte nuanțe. Rămâne de văzut.

Foto Nicu Cherciu