focus: Pădurile de fag, bisericile săsești și cetatea Sighișoara

Text și imagini de Cătălin D. Constantin

Pe lista monumentelor UNESCO, România are înscrise opt situri istorice și naturale: Delta Dunării, Bisericile cu pictură exterioară din Moldova de Nord, Mănăstirea Hurezi, Bisericile fortificate ale sașilor din Transilvania, Cetățile dacice din Munții Orăștiei, Cetatea medievală de la Sighișoara, Bisericile de lemn din Maramureș, Pădurile seculare și virgine de fag din Carpați. Documentarul și articolul prezintă o parte dintre aceste situri UNESCO.

Din înaltul cerului. Patrimoniul UNESCO din România

Text, imagini și voce – Cătălin D. Constantin
Montaj film – Nicu Ilie

Documentar produs în colaborare: B-critic - ICR Istanbul

Cătălin D. Constantin este editor de carte și antropolog, predă cursuri la Facultatea de Litere a Universității din București. A publicat sau îngrijit mai multe volume referitoare la patrimoniul UNESCO din Romania: World Heritage Sites in Romania (Peter Pan Art, 2013), Danube Delta (text de Radu Anton Roman și Cătălin D. Constantin, Artec, Segovia, 2009), Mănăstirile din Bucovina (text de Neagu Djuvara, coordonare editorială și imagini de Cătălin D. Constantin, Peter Pan Art, 2015), Mănăstirile din Oltenia (text de Neagu Djuvara, coordonare editorială și imagini de Cătălin D. Constantin, Iniciativa Mercurio, Valladolid, 2011). A colaborat la seria de șapte albume dedicate patrimoniului UNESCO din Romania publicată în 2009 de editura ARTEC din Segovia, Spania.

Situația politică era complicată. În secolul al IX-lea, maghiarii, presați de pecenegi, părăsesc teritorii mai estice, azi în cuprinsul Rusiei, și cuceresc Transilvania, despre care istoricii, în funcție de interese naționale, spun că era goală sau că era locuită de români, urmașii dacilor romanizați. Să dăm crezare ambelor ipoteze, pentru că astăzi e mai puțin important și pentru că istoria nu ar mai trebui scrisă așa, iar la locuire în ținutul unde s-au născut au dreptul toți oamenii. Oricum, pe aici trecuseră destule popoare migratoare și se așezaseră o vreme slavii, iar mărturiile arheologice sunt cam neîntrerupte și pot fi interpretate în mai multe feluri. Din Transilvania, maghiarii se îndreaptă către Câmpia Panonică, unde înaintarea lor e oprită și unde întemeiază un regat, recucerind apoi, dinspre vest, Transilvania. Provincia era bogată și frumoasă, dar în permanență amenințată dinspre răsărit și dinspre miazăzi de raidurile numeroase și cumplit de violente ale tătarilor. Pentru apărarea ei, maghiarii așază în zona de graniță diverse populații, secuii mai întâi, în secolul al X-lea, vorbitori de maghiară și cu origine încă disputată - turanică, germanică, dar ipoteze sunt mai multe - apoi sașii, sosiți în mai multe valuri. Sașii vor primi în Transilvania pământ și drepturi. Plus un statut privilegiat, alături de secui și maghiari, și spre deosebire de românii ortodocși, care au reprezentat însă mereu majoritatea populației. Vor dezvolta puternic în Transilvania tradiția lor meșteșugărească și agricolă, întemeind după priceperea apuseană așezări bine închegate, compacte, cu biserici pe care le fortifică temeinic pentru a sta în calea invaziilor mongolo-tătare. Numărul acestora e impresionant, au existat în Transilvania peste 300 de biserici fortificate, din care astăzi se păstrează cam 150. Nicăieri în cuprinsul Europei nu sunt atât de multe și atât de dese!
Ce e fascinant la aceste sate e felul lor strict și eficient de organizare, care a traversat istoria. Așezările sașilor au fost întemeiate după un model flamand, unde ogoarele se află nu în vecinătatea casei, ci în afara satului, fapt care a făcut posibilă construirea de șiruri compacte de case, articulate în jurul unei ulițe sau al unei piețe. Apropierea aceasta a dezvoltat puternic spiritul de comunitate, adică un sistem bine pus la punct de vecinătăți, cu reguli clare de folosire în comun a pășunilor, ogoarelor, fântânilor și drumurilor ce a funcționat până de curând, ca și vechile tehnici agricole. Iar bisericile fortificate au reprezentat un sistem coerent de apărare în fața invaziilor. Astăzi, cele mai multe sate săsești sunt în ruină. Sub presiunea istoriei, comunitatea germană e mult redusă și îmbătrânită. Dacă în perioada interbelică erau în Transilvania mult peste 700 000 de germani, numărul lor scade rapid după al doilea război mondial. O lege specială le-a permis sașilor repatrierea în Germania, țara din care se presupune că au plecat cândva, iar statul comunist român a fost de acord, contra unor sume însemnate de bani. Un episod trist de istorie foarte recentă și un drept firesc al lor de a alege o patrie mai puțin opresivă. Doar 30 000 de germani mai trăiesc acum în România. Bisericile fortificate, cu turle care înțeapă cerul, compun un decor fermecător într-o Transilvanie cu peisaje frumoase și cu o natură sălbatică incredibil de bine păstrată. Nu sunt capodopere în înțelesul estetic al cuvântului, frumusețea lor e rece, uneori stângace, dar ele sunt totuși frumoase și trimit la un fel de viață, la un sistem de organizare dispărut astăzi, care în sine a reprezentat o capodoperă de eficiență. Șase așezări săsești și una secuiască, toate cu biserici fortificate, au intrat în 1993 și 1999 pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Biertan

Timp de 295 de ani Biertan – Birthälm, în dialect săsesc – a fost sediul scaunului episcopal al sașilor și se bucură de aceea de un bun renume. E una dintre cele mai vechi așezări săsești din Transilvania, atestată documentar de la 1283 în Diploma Andreană, cea prin care regalitatea maghiară garanta coloniștilor germani drepturi în Transilvania. Biertan s-a aflat perioade întregi în rivalitate cu două dintre vecinele sale, Mediaș și Moșna, pentru rolul de centru administrativ al Celor Două Scaune săsești. Localitatea e cunoscută și pentru că aici a fost descoperit un donariu de bronz, datând din secolul al IV-lea, care atestă prezența unei populații vorbitoare de latină după retragerea administrative a romanilor din Dacia.
Biserica actuală a fost înălțată între 1500 și 1525 în stilul goticului târziu și este singura de acest tip din Transilvania. Se află pe un vârf de deal, în mijlocul satului, și domină întreg peisajul. Monumentală, masivă, e înconjurată de un sistem dublu de fortificații și apărată de patru turnuri, de aceea a fost considerată adesea cea mai rezistentă din Transilvania. Accesul se face astăzi printr-o scară de lemn acoperită, asemănătoare cu cea de la Sighișoara. Este o biserică de tip hală, cu trei nave, interiorul e sobru, bolțile sunt decorate cu nervuri gotice. Impresionează portalul dublu dinspre apus, cu decorații în piatră. Altarul a fost făcut de un meșter din Sighișoara începând cu 1483 și este alcătuit din 24 de icoane. Iisus răstignit , plâns de Fecioara Maria și Maria Magdalena, e înfățișat în centru. Foarte bine conservate sunt stranele făcute tot de un meșter din Sighișoara, care realizează pentru biserică și o capodoperă tehnică: ușa sacristiei, spre nord, prevăzută cu un sistem de încuietori multiple, 19 la număr. Construită în 1515, ușa a fost expusă în 1889 la expoziția internațională de la Paris, unde a stârnit interesul.
Într-un bastion dinspre est s-a aflat așa-zisa închisoare pentru căsătoriți. Cuplurile care doreau să se despartă erau închise aici vreme de două săptămâni, în speranța că-și vor revizui dorința. Aveau un singur pat, o singură masă, o singură farfurie și un singur set de tacâmuri. Se pare că de-a lungul timpului un singur cuplu și-a menținut dorința de despărțire după claustrarea aceasta.

Câlnic

Ziduri masive, incintă circulară, o capelă mică și frumoasă, spații de depozitare a alimentelor în vremuri de război. Cetatea de la Câlnic, Kellenk în dialect săsesc, e una dintre cele mai interesante din Trasnilavia. A fost ridicată pe la 1200 și s-a aflat în proprietatea unei familii de greavi, Kelling. Se pare că numele vine de la un cuvânt slav, însemnând lut, preluat de sași prin intermediul românei sau al maghiarei, pentru că slavii dispăruseră demult din zonă la sosirea coloniștilor germani. Unul dintre membrii acestei familii ridică donjonul care există și astăzi, de 14 metri înălțime, și-l folosește pe post de locuință personală, înconjurându-l cu un prim zid de apărare. Pe la 1430, ultimul moștenitor vinde cetatea comunității locale. Opt ani mai târziu, sultanul Murad al II-lea cucerește cetatea fără nici o împotrivire. Urmarea a acestui fapt, comunitatea locală decide să consolideze puternic cetatea și să construiască înăuntru depozite de alimente, repartizate pe trei etaje. În secolul al XVI-lea e adăugat un nou rând de fortificații și un turn de intrare.

Valea Viilor

Un turn zvelt înspre vest, drumuri de strajă, contraforturi, arce fortificate, incintă îngustă, de formă ovală, întărită cu trei turnuri. Biserica de la Valea Viilor, Wormloch în dialect săsesc, a fost ridicată în secolul al XIV-lea în stil gotic. Impresionează prin fermitate și culoarea pietrei, prin ingeniozitatea unor soluții arhitectonice. Stranele datează de la 1528. Altarul din 1779, orga din 1807, ambele sunt baroce. Valoroasă e hersa portalului dinspre nord, păstrată intactă de la 1525.
O privire din turnul clopotelor cuprinde întreaga vale: un sat săsesc tipic, cu case compacte, aliniate la drum. În centru, biserica. Numele locului nu e înșelător, zona are o lungă tradiție în cultivarea viei.

Dârjiu

Satul e locuit de secui și se cheamă, în dialect secuiesc, Székelyderzs. Biserica păstrează fresce foarte valoroase, datate 1419, înfățișându-l pe regele Ladislau, împreună cu cavaleri și arhanghelul Mihail. O inscripție în piatră pe zidul de sud e făcută în alfabetul runic secuiesc.
Multe dintre bisericile fortificate au un turn numit al slăninilor, pentru că aici locuitorii satelor păstrau, peste an, slănina de porc. Cel de la Dârjiu e încă funcțional.

Viscri

Astăzi la Viscri poposește destul de des prințul Charles al Marii Britanii, care a cumpărat aici câteva case și le-a restaurat în conformitate cu înfățișarea lor de odinioară și cu tehnicile vechi de construcție ale sașilor. Proprietarul regal de la Viscri a dus faima locului peste tot în lume, alminteri Viscri era un sat uitat la capătul unui drum lăturalnic, pierdut între colinele podișului transilvan și părăsit de cei mai mulți dintre vechii săi locuitori. Aici există una dintre cele mai interesante și mai bine conservate biserici fortificate din Transilvania. O biserică de tip sală, romanică, din secolul al XIII-lea, înconjurată în veacul al XV-lea cu ziduri groase, poziționată pe un vârf de deal ce domină împrejurimile. Din turnul donjon, prevăzut cu drum de strajă, unde se urcă pe scări ce străbat grosimea zidului, privirea cuprinde întreg peisajul domol, de poveste, din jur. În depărtare, mai mereu înzăpezite, se văd culmile munților Făgăraș, supranumiți Alpii Transilvaniei. Legenda spune că la un moment dat scriitorul Jules Verne, care a scris un roman intitulat Castelul din Carpați, călătorește aici pentru că ar fi fost îndrăgostit de o săsoaică din Viscri, devenită proprietară de han la București. Însemnări de epocă par să confirme această ipoteză.

Saschiz

La Saschiz, Keisd în dialect săsesc, se află o biserică gotică târzie, ridicată între 1493 și 1525. Cele două capiteluri romanice păstrate până nu demult în biserică, dovedesc că pe același loc a existat o biserică mai veche, probabil din perioada în care satul era locuit de secuii ce aveau să fie mutați înspre est în secolul al XIII-lea, la sosirea coloniștilor germani.
Biserica poartă hramul Sfântului Ștefan și impresionează prin turnul cu ceas și figurină, ce amintește de turnul Sfatului din Sighișoara. Acoperișul baroc al acestuia ia, de alminteri, ca model acoperișul turnului din Sighișoara. Altarul, tot baroc, datează din 1735. Deasupra bisericii se află un nivel fortificat, susținut între arcele celor 22 de contraforturi.
Pe dealul de lângă biserică se păstrează, în ruine, vechea cetate țărănească. O inscripție pe una dintre pietrele cetății menționează anul 1343.

Prejmer

E cea mai bine conservată și cea mai bine fortificată dintre bisericile sașilor. Aceasta, pentru că Prejmer, Tartlau în germană, se află la granița răsăriteană a ținuturilor colonizate de sași, aproape de pasul Buzăului, pe unde pătrundeau în Transilvania armatele invadatorilor. Atacată în nenumărate rânduri de-a lungul Evului Mediu de tătari, de turci, de moldoveni, sau de cazaci, între alții, cetatea a picat doar o singură dată, în fața armatelor lui Gabriel Báthory, în 1611.
Construcția bisericii a fost începută în 1218, de către ordinul teutonilor, dar lucrările sunt oprite în 1225, odată cu alungarea teutonilor din Transilvania, și reluate după 1240, când cetatea intră sub protecția abației cisterciene de la Cârța.
Cea mai valoroasă piesă păstrată astăzi în biserică este altarul gotic, datând de la mijlocul secolului al XV-lea. Tot în interior, sunt expuse covoare otomane foarte frumoase. Urmare a interdicției Reformei de a împodobi cu fresce interioarele, sașii cumpără din Imperiul Otoman covoare scumpe pentru a decora pereții alminteri austeri ai bisericilor. De aceea în Transilvania se află astăzi cea mai mare colecție de covoare otomane vechi din afara Turciei.
Impresionează la Prejmer locuințele amenajate pe 3-4 niveluri în zidul de incintă. Erau camere numerotate, fiecare familie din sat avea propria ei cameră, unde, pe timp de pace, erau depozitate recoltele.
La Prejmer se păstrează și așa-numita orgă a morții, un instrument de luptă alcătuit din mai multe arme, menit să producă zgomot și panică în rândul taberelor inamice.
Ca toate cetățile săsești, Prejmer pare astăzi o scenografie ruptă dintr-un basm medieval, nu un loc unde cândva conflictele armate au făcut să domnească violența și teama.

Scara a fost construită pe la mijlocul secolului al XVII-lea și a fost acoperită pentru a proteja drumul școlarilor către liceu și al tuturor locuitorilor și drumeților către biserică. Seamănă, de aceea, cu un tunel. Când urci, privirea e oprită, de o parte şi de alta, de scânduri subţiri şi parfumate de brad, printre care răzbate, discret, o lumină verzuie - dealul e împădurit. Privirea ţinteşte tot timpul în sus. Apoi, odată ajuns în vârf, ţinteşte în sens invers, coboară infinit mai repede, cuprinde dintr-odată priveliştea, care seamănă cu o carte cu poze, o carte de basme fantastice: oraşul e mic, se văd acoperişurile ţuguiate şi roşii, se văd turnurile vechi care înţeapă cerul la fiecare colţ de cetate, se ghicesc şi oamenii, pitici într-o împărăţie pierdută de istorie în mijlocul unui peisaj de dealuri mărunte şi văi domoale, tăiat de o apă nu prea mare, în miezul vechiului principat al Transilvaniei. Către dreapta reţine imediat atenţia turnul cu ceas al Sfatului, clădirea cea mai pitorească din întreaga cetate. E auster și festiv în același timp, măsoară 64 de metri și a fost ridicat în secolul al XIV-lea pentru a apăra intrarea principală în cetate. Două secole mai târziu a fost instalat în el un ceas cu mecanism complicat. După moda burgurilor din Europa Centrală, figurine înalte de lemn măsoară de atunci încoace curgerea timpului. Diana, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn și Soarele sunt divinitățile păgâne care personifică zilele săptămânii. Restul turnurilor pălesc în comparaţie cu acesta, dar o privire atentă le observă numaidecât frumuseţea, astăzi sălbăticită. Dacă le rostești numele, afli povestea breslelor din oraș: tăbăcari, bărbieri, cositorari, giuvaergii, frânghieri, măcelari, cojocari, ţesători, cizmari, lăcătuşi, dogari, fierari... Arhitectura mai impozantă sau mai modestă a turnurilor vorbeşte despre prestigiul, importanţa şi bogăţia fiecăreia dintre bresle, pentru că fiecare turn revenea în grija unei congregații de meseriași. În 1376, în oraș erau menţionate nu mai puţin de 25 de meserii practicate de localnicii grupaţi în 19 bresle. Începînd cu secolul al XIII-lea, reguli clare guvernau funcţionarea breslelor: brutarii nu aveau voie să se aprovizioneze cu cantităţi de făină care să depăşească puterea lor de producţie, măcelarii nu îşi puteau ţine niciodată carnea la loc ascuns, aceasta trebuia să se afle mereu în văzul cumpărătorilor...
Ceva mai încolo de Turnul Sfatului se zărește acoperişul cenuşiu, destul de jos al Bisericii mănăstirii dominicane (înăuntru se află o comoară din O mie și una de nopți: 25 de covoare otomane!). Şi, imediat în dreapta, piaţa centrală, umbrită de câţiva pomi, inima cetăţii, obişnuitul patrulater al oraşelor medievale, mărginită pe toate laturile de case simple şi sobre, în ciuda culorilor vii în care sunt vopsite, aceleaşi ca şi înainte, pentru că o lege locală impune de bună vreme păstrarea vechilor culori, menţionate cu stricteţe în cataloage aflate în arhivele oraşului.
De sus, după ce ai urcat treptele scării de lemn, înţelegi că cetatea nu a fost construită la întâmplare, vezi limpede harta regulată de străduţe înguste care împart casele cetăţii în grupuri şi vecinătăţi. Fiecare are povestea ei, diferită de a vecinei, deşi casele acestea seamănă toate între ele. Sunt destul de înalte, mai toate pe două sau trei nivele, cu faţada îngustă, cu porţi masive care te duc de-a dreptul înăuntru sau te conduc, printr-un gang întunecos şi boltit, într-o curte interioară de unde pătrunzi apoi, pe scări înguste şi întunecoase, în încăperi cu tavane arcuite şi pereţi altădată decoraţi cu fresce.

Sighişoara e atestată prima dată în 1280, sub numele latin de Castrum Sex. Optsprezece ani mai târziu e pomenit şi numele german de Schespurch - în dialectul local purch e echivalentul lui burg - şi, în 1431, într-un document al cancelariei domneşti a lui Vlad Dracul apare şi numele românesc, Sighişoara, însemnând, în limba vremii, oraşul de pe râul Şaeş. De-a lungul istoriei, oraşul a trecut prin multe încercări care au însemnat refacerea structurii urbane: în 1438 e devastat de turci, în 1601 e asediat de trupele conduse de Gheorghe Basta, unsprezece ani mai târziu de cele ale lui Gabriel Bathory. Arde în repetate rânduri: 1676, 1736, 1788. În tot secolul al XVII-lea ciuma face ravagii. Astăzi, au mai rămas așa: 164 de case de locuit, 13 edificii publice – clădiri administrative, biserici, o şcoală - și nouă bastioane, din cele paisprezece câte au existat de-a lungul timpului. Aceasta e, într-o statistică puţin relevantă, cetatea Sighişoarei de azi.
La Sighișoara, călătorii poposesc în zilele noastre mai ales din pricina unei legende moderne. Într-o casă de lângă turnul Sfatului, spune legenda acesta nu prea veche, s-ar fi născut o ființă demonică, un vampir, celebrul Dracula Țepeș. Nu există nici un document care să ateste nașterea aici a domnului valah, ci doar trecerea lui prin cetate, după 1431. Dar într-o casă, chiar aproape de turnul Sfatului, s-a descoperit un petec de frescă, înfățișând personaje îmbrăcate în complicatul port boieresc din Muntenia. A fost suficient ca imaginația să meargă mai departe și să decidă că acesta e locul nașterii vampirului-voievod.... Într-o zi blestemată din Evul Mediu, la Sighișoara a venit pe lume o ființă demonică, un vampir. Roiuri de turiști curg fericite.
Povestea adevărată a Sighișoarei începe în veacul al XII-lea cu sosirea în Transilvania a coloniștilor sași. Și e o povestea despre lumea, deloc plină de umbre, a Evului Mediu. Cetatea e şi astăzi locuită, dar saşii, vechii ei întemeietori, au plecat aproape cu toţii, aşa cum au şi venit. După opt sute de ani de istorie.

Situl românesc acoperă o suprafață de 29. 278,9 ha, cu o zonă tampon
totală de 77. 971,6 ha. Șapte rezervații naturale din România
au fost incluse în 2017 în lista acestui sit natural:

Defileul Nera-Parcul Național Beușnița, 4292. 27 ha

Pădure seculară Șinca, 338. 24 ha

Pădurea seculară Slătioara, 609,12 ha

Parcul Național Cozia, 109. 58 ha

Parcul Național Domogled-Valea Cernei, 9732. 26 ha

Parcul Național Groșii Țibleșului, 346. 37 ha

Parcul Național Semenic-Cheile Carașului, 4677. 21 ha

Parcul Național Strâmbu Băiuț, 598,14 ha