UN ARTICOL DE CĂTĂLIN D. CONSTANTIN

Unele orașe își păstrează istoria în muzee. Altele o poartă încă pe străzi. Plovdiv face parte din a doua categorie. Dar și din prima.

Puține locuri din Balcani și din Europa concentrează atâtea straturi istorice într-un spațiu atât de mic. Tracii, grecii antichității, romanii, bizantinii, otomanii, negustorii evrei, armeni, europeni ai secolului al XIX-lea, urbanismul socialist, toate au lăsat aici urme vizibile. Orașul urcă și coboară pe coline, șapte la număr, iar privirea întâlnește la fiecare pas fragmente din epoci diferite. Un amfiteatru roman poate apărea lângă o casă din secolul al XIX-lea. O stradă otomană poate duce spre o piață europeană. Nimic nu pare complet separat de ceea ce a fost înainte. Plovdiv e unul dintre cele mai vechi orașe ale Europei locuit în continuitate.

În perioada Primului Război Mondial, când Ianaki Manakia a ajuns aici în domiciliu forțat, orașul se numea încă Philippopoli. Astăzi îi spunem Plovdiv. Atunci era deja unul dintre cele mai importante centre urbane ale Balcanilor și unul dintre cele mai prospere orașe din această parte a Europei. Casele negustorilor dominau colinele orașului vechi, iar noile bulevarde începeau să anunțe modernitatea. O parte dintre clădirile pe care Ianaki le-a văzut există și astăzi. Unele au fost restaurate cu grijă. Altele au supraviețuit aproape miraculos.

Printre cele mai interesante se află actualul Muzeu Etnografic Regional, găzduit într-o reședință construită în 1847 pentru bogatul comerciant Argir Kuyumdzhioglu. Cu volumele sale ample, fațadele pictate și formele ondulate ale acoperișului, clădirea e reprezentativă pentru arhitectura Renașterii bulgare. Aici a fost prezentată, în primăvara anului 2026, expoziția mea, Dincolo de ieri. Beyond Yesterday. An Anthropological Journey through the Balkans in the Footsteps of the Manakia Brothers around 1900.

Locul nu putea fi mai potrivit. De aproape zece ani refac, prin fotografie și cercetare de teren, lumea pe care frații Manakia au documentat-o la începutul secolului XX. Drumurile lor au traversat Macedonia, Epirul, Tesalia, Albania, Bulgaria și România. Au fotografiat sate, orașe, păstori, negustori, școli, biserici, regi și oameni obișnuiți. Au surprins o lume aflată la granița dintre tradiție și modernitate.

Expoziția de la Plovdiv a fost realizată cu sprijinul Ambasadei României în Republica Bulgaria. La vernisaj am avut onoarea de a primi din partea ambasadoarei României, doamna Brândușa Predescu, Diploma de Onoare a Ambasadei, însoțită de sigiliul de ceară al României. A fost un gest care m-a emoționat, cu atât mai mult cu cât proiectul vorbește despre memorie, continuitate și legăturile culturale care traversează Balcanii. La deschidere au participat și muzicieni veniți din Dorkovo, unul dintre puținele sate cu populație aromână care mai există astăzi în Bulgaria. Prezența lor părea să completeze firesc povestea fraților Manakia. În sălile unui muzeu din vechiul Philippopoli, fotografii dedicate unei lumi balcanice dispărute erau însoțite de muzica unei comunități care continuă încă să existe.

Plovdiv ocupă un loc interesant în biografia lui Ianaki. Între 1916 și 1919, în anii războiului, Ianaki Manakia s-a aflat aici în domiciliu forțat. Era departe de Bitola și de atelierul care îl făcuse cunoscut. Bitola se numea atunci Monastir și se afla încă în Imperiul Otoman. Astăzi orașul se află în Macedonia de Nord și păstrează cea mai importantă arhivă dedicată fraților Manakia, nucleul documentar esențial pentru oricine încearcă să le reconstituie viața și opera.

La Plovdiv, Ianaki nu mai putea călători liber. Nu mai putea urma traseele care îi definiseră viața profesională. Trebuia să găsească o altă formă de supraviețuire. Cel mai probabil a făcut ceea ce știa cel mai bine: portrete.

 

În arhiva de la Bitola se păstrează o fotografie extraordinară. Ianaki apare în centrul imaginii, într-un atelier improvizat. În jurul lui sunt sprijinite portrete de mari dimensiuni. Chipuri de bărbați și femei din Philippopoli, de la început de secol XX. Fotografia este cunoscută de specialiști, dar până acum fusese privită mai ales ca document biografic.

În timpul pregătirii expoziției, privind imaginea împreună cu Petko Todorov, etnolog al Muzeului Etnografic Regional, am rostit aproape un gând simplu care mă urmărește de ceva timp: „dacă aceste portrete au fost realizate aici, unele dintre ele ar trebui să existe și astăzi”. Petko a privit fotografia câteva clipe. „Cred că am mai văzut unul dintre ele, a spus. Dar nu sunt sigur”.

Uneori cercetarea începe exact așa. Nu cu o certitudine. Cu o bănuială. În zilele următoare au început să apară legături neașteptate. Un portret identificat într-o colecție muzeală. Apoi încă unul. Chipuri care apăreau în fundalul fotografiei lui Ianaki și fotografii care existau încă, după mai bine de un secol. Mai mult decât atât, din anticariatele din Plovdiv am recuperat două portrete ale unui bărbat care apare într-unul dintre cadrele aflate în spatele lui Ianaki în fotografia atelierului improvizat. Timp de peste un secol, acel personaj și-a continuat existența independent de povestea fotografului. Portretele au trecut prin case, moșteniri, mutări și vânzări. Au supraviețuit războaielor și schimbărilor de regim. Au ajuns în anticariate. Iar acum, după mai bine de o sută de ani, s-au întors, într-un mod aproape improbabil, în povestea din care făcuseră parte la început.

 

Unul dintre personajele identificate poate fi identificat cu precizie: Konstantin Giorgiev Iakumidis, frizer al principelui și apoi al țarului Ferdinand I al Bulgariei, decorat de acesta. Atelierul său apare într-o altă fotografie de epocă. Portretul său se păstrează până astăzi. Dintr-odată, fundalul fotografiei lui Ianaki nu mai era decor. Devenea „probă”.

În același timp, o altă enigmă începea să se contureze. Aveam cu mine o fotografie din arhiva de la Bitola, identificată în registru drept panoramă a Plovdivului, cu Ianaki în prim-plan. Privind-o însă în teren, ceva nu se lega. Munții nu păreau cei ai Plovdivului. Nici structura orașului. Deși locanicii mă asigurau că e Plovdiv. Mai întâi a fost doar o senzație. Apoi o intuiție. Și, într-un final, o certitudine. În fundal se vedeau contururile rezervației Sinite Kamani, Pietrele Albastre, munții care domină orașul Sliven, unde colindasem de mai multe ori în perioada pandemiei. Fotografia nu reprezenta Plovdivul. Reprezenta orașul Sliven. Am mers din nou acolo și am refotografiat panorama. Astăzi, Sliven este un oraș diferit. Blocurile socialiste au modificat radical silueta urbană. Totuși, câteva repere esențiale sunt încă vizibile. Am putut identifica cel puțin trei clădiri din fotografia realizată de Ianaki. Inclusiv zona vechiului turn cu ceas, unul dintre simbolurile orașului.

Descoperirea ridică însă o întrebare nouă. Dacă fotografia este într-adevăr făcută la Sliven, cum a ajuns Ianaki acolo? Oficial, între 1916 și 1919 nu avea voie să părăsească orașul Plovdiv. Nu cunosc încă răspunsul. Poate exista o derogare temporară. Poate un document încă nedescoperit. Poate o explicație ascunsă într-o arhivă care așteaptă să fie redeschisă. Sau poate că lucrurile s-au petrecut în felul atât de familiar Balcanilor, unde distanța dintre regulă și realitate a fost adesea mai mică decât pare în documentele oficiale.

La Plovdiv am venit pentru a deschide o expoziție. Am plecat cu sentimentul că Ianaki Manakia continuă să lase urme. Am ajuns la Plovdiv la exact 110 ani după începutul perioadei sale de domiciliu forțat. Un secol și un deceniu. Timp suficient, ai spune, pentru ca aproape totul să dispară. Și totuși nu a dispărut. Nu urme spectaculoase. Nu revelații care schimbă istoria. Ci acele detalii mici care fac cercetarea atât de fascinantă: un portret-două uitate într-un depozit de muzeu, alte fotografii recuperate dintr-un anticariat, o clădire recunoscută într-o imagine veche, un contur al munților Stara Planina de acum un secol.

Este, poate, una dintre obsesiile mele de antropolog. Ce rămâne atunci când totul pare că a dispărut? Casele se dărâmă. Familiile se risipesc. Orașele se transformă. Arhivele se pierd. Dar niciodată nu dispare totul. Rămâne o fotografie. Rămâne un nume. Rămâne o casă. Rămâne un portret. Rămâne o urmă.

Istoria nu se găsește mereu în marile arhive. Uneori stă ascunsă într-un fundal de fotografie veche. Și trebuie doar să ai norocul să o privești, să o citești suficient de atent. Pentru că, până la urmă, rămâne întotdeauna ceva. Uneori acel ceva este suficient pentru ca o lume dispărută să devină din nou vizibilă.