CLOACA. Și bărbații plâng câteodată

Un apartament modern, placat în lemn, cu mobilă elgantă, totul scăldat în luminaă roșie (scenografia: Theodor Cristian Niculae) te trimite cu gândul la băile romane, locuri de socializare pentru protipendada masculină a lumii antice sau la un bordel văduvit de prezența femeilor. Suntem în locuința unui iubitor de artă, așa că ne putem imagina și grădina într-o parte opusă scenei, stilizată și atemporală. Eleganța nu exclude senzația de sufocare, de captivitate care se revarsă în starea psihică a celor patru personaje. Nu e vorba despre eroi virili, nici despre „băieți de gașcă” victorioși, ci despre patru bărbați aflați într-un moment de stagnare, la granița dintre viața trăită și viața ratată. Spectacolul devine astfel un laborator psihologic în care vedem cum prietenia solidară și fidelitatea sunt supuse eroziunii lente a timpului și a resentimentelor.

Regizorul Theodor-Cristian Popescu a montat Cloaca la Teatrul „Nottara”, la zece ani distanță de montarea de la Târgu Mureș. Ce s-a schimbat într-un deceniu? La această întrebare pot răspunde doar cei ce au văzut ambele spectacole. Cei ce ne-am bucurat numai de varianta „Nottara”, am simțit cum regizorul se apropie de textele lui David Mamet (Oleanna), de cinismul amar din Artă de Yasmina Reza, dar și de melancolia cehoviană din Trei surori sau Livada de vișini, unde prietenia și conviețuirea sunt terenuri alunecoase pentru resentimente mocnite. Fiecare dintre cele patru personaje trăiește între nevoia de recunoaștere și frica de eșec, între dorința de apartenență și impulsul de a trăda pentru supraviețuire.

Relația dintre cei patru, Pieter, Joep, Tom și Maarten, are straturile unei fraternități obosite. Există complicitatea anilor tineri, dar și resentimentul maturității. Ceea ce ar fi trebuit să fie sprijin reciproc devine adesea o competiție latentă: cine a reușit mai mult, cine a rămas în urmă, cine și-a vândut principiile pentru un confort iluzoriu. „ ̦̆ -̦ ̦̆ ̦ ? ̆ ̦̆ ̂ ̆ - î ̦ - ? - , - , ?”, se întreabă Theodor-Cristian Popescu. Poate s-a pierdut fascinația pentru eternul feminin, terfelit în prea multe povestiri picante. Deși femeia nu este direct o prezență scenică în miezul relațiilor, ea structurează povestea din umbră. Fie că e vorba de soțiile care își revendică partea lor de viață, de iubirile ratate sau de amintirea unor femei care au modelat deciziile lor, elementul feminin apare ca o fantomă ce bântuie apartamentul. Nu sunt de acord cu ideea că personajul tânăra prostituată rusoaică (Macrina Bârlădeanu, nu doar frumoasă și senzuală, ci și credibilă în propria ei dramă declamată în rusește, neînțeleasă de nimeni cu adevărat), cadoul lui Maarten din partea prietenilor la aniversarea de cincizeci de ani este unul decorativ. Femeia atinsă, dorită, alungată devine terenul de proiecție al fricilor bărbaților și oglinda care le expune vulnerabilitatea.

Spectacolul, deși cu siguranță nu își propune acest lucru, ar putea figura într-un program de conștientizare a depresiei ca boală a secolului. În spatele replicilor ironice și al jocurilor de putere, se ascunde un inamic comun, acest demon al amiezii și al nopții, nu doar ca boală psihiatrică, ci ca stare generală de neputință stârnită de golul interior. Doi dintre ei se prăbușesc vizibil, unul prin ratarea profesională, celălalt prin incapacitatea de a găsi sens în succesul său. Depresia se dovedește a fi adevăratul personaj invizibil al piesei, un adversar mai puternic decât oricare conflict de orgolii. E o boală care nu se discută frontal, ci se lasă să transpară în gesturi mărunte: un pahar în plus, un hohot de râs forțat, un moment de tăcere sufocant, un gest fatal. Depresia nu este un subiect de discurs explicit, ci are substrat existențial. Pieter și Tom, în special, trăiesc depresia ca pe o imposibilitate de a acționa: „Nu am energie să încep nimic. Nu am chef să mă ridic din pat” (Tom). Depresia devine un „personaj tăcut”, exact cum în Cehov tăcerea și plictisul sunt adevărații protagoniști. Să fie depresia cauza trădării sau efectul ei? Fiecare dintre cei patru, la un moment dat, își trădează cel mai bun prieten, fie prin indiferență, fie prin tăcere, fie prin compromisuri care lovesc în ceilalți. Prietenia e pusă la încercare și se destramă prin mici trădări succesive: Joep sacrifică loialitatea pentru politică, Maarten pentru cinism profesional, Pieter și Tom prin neputința lor de a fi prezenți. Promisiuni neîmplinite, gesturi de solidaritate amânate, lipsa curajului de a fi loial atunci când e cel mai greu, ironii dureroase, răzbunări rafinate, tocmai aceste mici fisuri sapă relația prietenilor până la colaps. Trădarea nu e o lovitură de teatru, ci una lentă: prietenia nu rezistă când fiecare își caută propria salvare. Într-un fel, Cloaca e un răspuns amar la Prietenii de Yasmina Reza: acolo, conflictul era ironic; aici, e devastator.

Distribuția are marea calitate de a include actori pentru fiecare personaj care știu să dozeze umorul cu abisul interior. Alexandru Jitea și Gabriel Răuță au făcut parte din distribuția spectacolelor Metoda de Jodi Galceran și Panică de Mika Mylliaho (alți bărbați în pragul unei crize de nervi) ale aceluiași Theodor-Cristian Popescu. Mihai Marinescu și Lucian Ghimiși se alătură fiecare cu greutatea propriului talent alcătuind un careu de ași pentru acei spectatori care pot distinge profunzimea de popularitate când este vorba de măiestria unui actor.