UN ARTICOL DE SARA CORDESCU LEOVEANU

 

Sara Cordescu Leoveanu, studentă la Regie, anul II, U.N.A.T.C. își descrie experiența recentă din proiectul BASS, Barcelona Arts Summer School.

Găsește-ți echipa. Undeva printre cele 150 de persoane de gâtul cărora atârnă un ecuson negru pe care scrie Creator sunt oamenii cu care vei lucra două săptămâni pentru un proiect ale cărui formă, concept sau premisă rămân neidentificate. Prima întrebare care ți se adresează după ce numele și naționalitatea îți sunt recunoscute este: „Ce faci? Cu ce te ocupi? Ce studiezi? Ne interesează cum creezi, pentru cine și de ce”. Ecusonul de carton îți face mușchii gâtului să se încordeze și furnicături explicative sunt transmise în engleză receportului. Doar că receptorul nu vorbește engleză. Cum să te fac să înțelegi că sub numele meu, după micul cuvânt știrbitor de identitate artistică este... ce este? E pregătirea? E ceea ce mi-am propus să fac? E modul în care încerc să spun ceva? 150 de creatori care fac... ce? Creează? Cum? De ce? Pentru cine? Ce știi să faci, de fapt, când te pregătești să fii regizor? Probabil câte puțin din toate, un lucru sau două sau nimic foarte bine. Deci ce faci?

Echipele s-au format. Să ajungi să împaci gusturile și dorințele unei echipe eterogene din punct de vedere al culturii, educației, vârstei, domeniului de lucru (muzicieni, regizori de film, actori, performeri, dansatori, coregrafi, make-up artiști etc.) este deosebit de complicat și un criteriu care a fost definitiv. Nu e democrație, nu majoritatea alege, ci toată lumea trebuie să fie de acord – este un juriu anglo-saxon care promulgă sentința asupra spectacolului. Coordonatorii de grupe își asumă rolul unui moderator, dar decizia asupra produsului finit este o decizie colectivă. Cred că din acest punct observi și începi să te observi într-un context cu totul diferit celui cu care ai fost obișnuit. Te vei poziționa pe margine sau te vei implica direct? Încerci să îți impui punctul de vedere sau te lași condus de ceilalți participanți? Când procesul arată astfel, ești degrevat de responsabilitățile organizatorice pe care le-ai avea în cadrul universitar, dar, în același timp, ești aruncat în vidul incertitudinii poziției pe care ar trebui să o ocupi. Iar atunci, fără constrângerile rolului care ți-ar fi fost atribuit, ai suficientă libertate și suficiente opțiuni încât să te pierzi.

 

Fiecare dintre echipe a avut câteva puncte de plecare pentru crearea spectacolului. Echipei noastre i-au fost atribuite următoarele: o temă socială: genul (gender); o imagine: Fountain de Marcel Duchamp și o tehnică de lucru: Tehnica Scenei (Stage technique). Nu pot spune că ne-am ținut cu sfințenie de ceea ce ni s-a propus. În prima săptămână am încercat să descoperim care este viziunea fiecăruia asupra rolurilor de gen, asupra asumării identității de gen. Fiecare dintre noi și-a adus contribuția, iar în final ceea ce am creat s-a concretizat într-un performance care era mai degrabă despre opresiune și uniformizare. La una dintre primele discuții, conceptele și observațiile menționate au fost: fluiditate, vulnerabilitate, frica de a regresa, viitorul este în spate (raportat la un concept din cultura sud-americană), formă, instrumentele care sunt mai ușor de transportat sunt în general atribuite bărbaților, identitatea de gen este învățată, floare. Cât despre imagine, am plecat de la ideea că limbajul pe care îl creăm trebuie să fie deconstrucția unui limbaj deja existent, astfel cum pisoarul lui Marcel Duchamp nu mai e doar un pisoar. Prima săptămână s-a derulat astfel: am încercat să înțelegem prin brainstorming, mind-mapping, conversații libere. În final, am împărțit performance-ul în trei părți, ne-am împărțit în echipe, iar fiecare echipă și-a canalizat atenția către una dintre cele trei bucăți. Am plecat de la exerciții de improvizație și am încercat să coordonăm mișcarea cu fragmentul muzical pe care l-am compus. Ne-am raportat la densitate – cum sună instrumentele și cum îți controlezi corpul în diferite medii, cum ar fi în apă. Performance-ul a urmărit parcursul individului blocat într-un sistem opresiv spre eliberare și comuniune, conexiune cu ceilalți. Prima parte a reprezentat un scurtmetraj, a doua a fost o coregrafie simplă, iar a treia parte a fost o meditație ghidată în care a fost inclus și publicul. Ceea ce ne-am propus a fost să reprezentăm, într-o cheie suprarealistă, cum revolta unui individ conduce spre comuniune și cum a fi tu însuți, dezlegat de normele și așteptările sociale, este singura cale spre a forma o conexiune reală cu cei din jur.

Procesul de lucru a fost diferit pentru fiecare dintre echipe, tehnica de lucru, de asemenea. De exemplu, unele echipe au avut ca tehnici muzica experimentală sau utilizarea unei camere imersive. Din acest punct de vedere, cred ca experiența s-a concretziat diferit pentru fiecare participant în parte. Eu am avut șansa de a întâlni oameni deschiși, receptivi, muncitori și captivanți prin spiritul lor ludic, chiar dacă pe o perioadă scurtă de timp, nu e un mod de lucru foarte eficient. Îți dai seama de asta după lungile ședințe de brainstorming care nu conclud într-un demers coerent. Se nasc tensiuni oricât de cald, deschis și receptiv ai fi la ideile celorlalți, la nevoile și dorințele lor, poate din oboseală, poate uneori din cauza barierei de limbă. În final, pare că în loc să construiți un univers, aveți micro-universurile fiecărui participant, care converg la un moment dat, aproape întâmplător. Și totuși, ceea ce ați creat, produce, în câțiva dintre cei ce vă privesc, ceva. Și, atunci, funcționează. De ce?

Un aspect important este că niciun performance creat nu a fost prezentat publicului larg, a fost creat pentru a fi vizionat de ceilalți participanți. Prin urmare, niciun spectacol nu a fost un produs vandabil, iar cred că așa ne-am câștigat cu adevărat libertatea de a reduce procesul la joc și explorare. În afara presiunii gestionării resurselor materiale și umane, presiune inerentă oricărui proces de creație, nu a existat miza unui public imprevizibil. Știai la ce să te aștepți și pentru cine creezi și, în mare, care este disponibilitatea publicului să interacționeze, care este deschiderea sa, care sunt valorile și așteptările generale. Și te-ai jucat pentru ei, iar astfel ați creat un limbaj comun lipsit de frică.

De foarte multe ori întrebarea cui se adresează demersul meu artistic este o întrebare evitată sau ignorată. Dar dacă vreau cu adevărat să spun ceva cuiva prin ceea ce fac, trebuie să găsesc limbajul potrivit. Experiența la care m-am raportat până acum cred că a fost un proces deosebit de util pentru cei ce studiază regie. Fiindcă nu s-a rezumat la a-ți depăși rolul și a încerca, a te juca, a nu controla sau gestiona rezultatul, ci a fost și un exercițiu de identificare a publicului, a ceea ce aduce oameni atât de diferiți împreună, a modului în care cei dintr-o altă cultură reacționează la părți ale performance-ului care a avut loc pe stradă. Poate fi catalogat drept un experiment sociologic, poate fi doar o experiență plăcută și o oportunitate de networking, dar o întrebare cu care rămân după această școală de vară, o întrebare pe care mi-am pus-o și înainte, dar pe care mi-o pun în continuare este cum acționez ca acest public să reacționeze?