Halucinant, tulburător, fluid, poetic, adânc, misterios sunt câteva dintre trăsăturile care definesc universul tânărului regizor de teatru Botond Nagy. La 27 de ani, este unul dintre cei mai profunzi și incitanți tineri creatori de teatru, iar accentul cade pe creator, pentru că Botond Nagy face teatru, pictează, a fost interesat de coregrafie și în viitor visează să facă și filme.

Hidden Abuse Holdings  Foto: Dan Șușa

Cum a ajuns să facă teatru? Din negație. Sau din perfecționism. De fapt, se hotărâse să dea la Coregrafie. În timpul Liceului de Arte de la Sfântu Gheorghe, a și fost în trupa lui Fazakas Misi, Osono. Doar că în clasa a XII-a s-a întâmplat să meargă la teatru și să vadă un spectacol atât de slab încât și-a zis că și el, ca elev de liceu, ar fi putut crea ceva mult mai bun. Ce-ar fi să se facă regizor de teatru? Zis și făcut. A dat la Regie la Universitatea de Artă din Târgu Mureș. Patru locuri și aproape patruzeci de candidați. A luat. Prima opțiune fusese Bucureștiul, dar a renunțat la ea, pentru că în anul acela, la Mureș, începea să predea regizorul Bocsárdi László, un pedagog „senzațional”, inspirat, cu real talent didactic, după cum subliniază Botond Nagy. Drept e că și profesorul său atrăgea atenția, la vremea aceea, că Botond Nagy este un regizor care trebuie urmărit.

Un tramvai numit dorință Foto: Biró István

Deși a renunțat la coregrafie, interesul pentru „cultura corpului” nu i-a dispărut. Până în ziua de azi face sport, având la activ trei ani de înot de performanță, gimnastică, tenis, escaladă pe perete. Mai nou, este atras de calisthenics (exerciții în care omul își folosește corpul și își dezvoltă grația, așa cum arată și Kalos de la începutul cuvântului, frumos pe dinafară și pe dinăuntru în greaca veche, după cum ține să precizeze). În rest, se plimbă, pictează și citește în fiecare zi, după o regulă autoimpusă: o carte în limba maghiară, apoi neapărat una în limba română, una în maghiară, una în română. Dacă vă întrebați ce, aflați că preferații ultimei perioade sunt László Kraszahorkai, cu Satantango, proză care a stat la baza unui film bun, J.M. Coetzee, din romanele căruia visează să facă cel puțin două dramatizări, Khaled Hosseini, cu Vânătorii de zmeie și Michael Caine, cu Arta de asculta. Altfel, însoțitor permanent de drum îi este filosoful Gilles Deleuze, după cum în teatru metoda lui Vasiliev de a lucra cu actorii i se pare cea mai eficientă. Clar este că nu se plictisește niciodată. Dacă regretă ceva, este că nu există mai multă comunicare în breaslă.

Yvonne  Foto: Dan Șușa

Când vine vorba despre spectacolele care îi plac, îi este mai ușor să spună ce nu îi place la teatru: montările care curg către un sfârșit previzibil. Spectacolele care îl pierd sunt tocmai cele ce îi reamintesc că se este la teatru. Cele la care simte că actorii, înainte de a intra în scenă, au stat cu telefonul în mână și, odată ce au ajuns în fața publicului, sunt conștienți unde se află. Asta nu înseamnă că meseria de actor nu i se pare „îngrozitor de grea”. Să joci un spectacol timp de zece ani este absolut infernal. Ce îi place însă? Exact opusul: montările în care fiecare moment pare crucial pentru ca acțiunea sau situația sau ceea ce se întâmplă pe scenă să meargă mai departe. Un comentator de pe margine ar putea să opineze că, oricât de naturale ar părea, asemenea producții cer multă elaborare.

Yvonne Foto: Dan Șușa

Pentru el, ca regizor, un spectacol înseamnă o responsabilitate imensă față de oamenii care își oferă din timpul lor ca să-l vadă. I se pare vital să simtă fluxul continuu de energie dintre scenă și spectatori, pentru că pe scenă, ca și în viață, totul se rezumă la energie. În teatru, aceasta se naște din interacțiunea ființelor. Pentru Botond Nagy, cu o comparație plastică, a face un spectacol, a face mâncare, a face dragoste, a avea o relație, toate se aseamănă cu dorința ca jocul să nu se termine niciodată, să nască, spontan, alte și alte surprize. Din momentul în care „începe să aibă miros de transpirație” și trebuie „să se gândească” la ce să mai născocească, energia s-a dus pe apa sâmbetei. Dar pentru ca ea să existe, o condiție e fundamentală: sinceritatea.

Un tramvai numit dorință Foto: Sólyom Ernő

Nu ascunde că este un idealist. Modul în care vorbește despre teatru scoate la iveală natura sa reflexivă. După el, un spectacol bun e ca pescuitul: „prinzi ori un pește mic, ori un pește mare, ori nimic. Dar omul stă acolo, pe malul apei. Importantă e bucuria de a reflecta în liniște, chit că prinde ceva sau nu. Asemenea, publicul nu ar trebui să aibă așteptări când merge la teatru. Așteptări ar trebui să avem doar de la noi înșine”, consideră Botond Nagy, care apreciază un spectacol ce oferă prilejul și timpul necesar de reflecție. I-ar plăcea, dar recunoaște cât este de greu, să ajungă, la teatru, într-un moment în care să simtă că toată lumea a existat în acel spațiu cu mult înainte ca spectacolul să înceapă. În acest sens, visează la o montare-fluviu care să înceapă cu trei ore înainte de venirea publicului și să continue încă trei ore după plecarea spectatorilor.

Adept al profunzimilor, tânărul regizor își pregătește proiectele, mental, cu mult timp (aproximativ jumătate de an) înainte de a începe repetițiile. Toate experiențele, tot ce vede și ce simte, inclusiv mirosurile, se sintetizează latent în direcția pe care o va transpune pe scenă. Mărturisește că satisfacția mare vine când, după luni de căutări, „vede” cum ar trebui să înceapă spectacolul: când îi apar imaginea de început și cea de final. Pune mult preț pe imagine, pentru că, în opinia sa, dacă cuvintele pot eșua, spectatorul are libertatea de a-și alege, din suita de imagini, una pe care vrea să o rețină. Exact ca într-un muzeu.

Miss Julie Foto: Barabas Zsolt

Surprinzător pentru un regizor sub 30 de ani, Botond Nagy și-a impus să nu lucreze mult, cu lăcomie. Altfel, ar exista riscul ca, odată anumite instrumente teatrale descoperite, să fie tentat să le tot refolosească. „Natura te învață multe, dacă ești atent. Orice ciclu cuprinde o perioadă de gestație și fructul trebuie să aștepte un timp până când apare”, consideră tânărul regizor îndrăgostit de natură și de plante. Apoi, nici nu poți vorbi despre teme nenumărate, mai ales că teatrul are și limite. Pornind de la omenesc, de puține ori i se dă șansa să aspire la o traiectorie transcendentă. Or, „dacă rămânem la om, el e o ființă nehotărâtă, care nu știe ce vrea”. De aici ar începe misiunea artei, a educației, a culturii „care pot ajuta la o desfășurare mai inspirată a omului în drumul lui către moarte”. De ce moarte? Cât de importantă este tema morții în universul artistic al lui Botond Nagy? Paradoxal, în intenția regizorului, amintirea condiției perisabile a omului se regăsește în toate spectacolele sale.

 

Are și o poveste recentă în acest sens. Descoperindu-și pasiunea de a escalada munții, i-a plăcut să mediteze pe Vârful Moldoveanu, în absența oricărui zgomot omenesc, la 2400 metri. Ca un adevărat poet, a trăit pe viu revelația că muntele se afla acolo de mii de ani, pe când el, dacă are noroc și totul decurge bine, va mai avea cam patruzeci de ani de trai activ. Iar muntele va rămâne acolo încă multe mii de ani. Condamnat să se hrănească din omenesc, „limita” teatrului devine, astfel, ușor de perceput. Lui Botond Nagy, un spectacol care nu îl lasă să presimtă ceva dintr-o altă realitate îi dă senzația de teatru mărunt. Orice formă ar aborda, politic, documentar, poetic, teatrul vorbește, inevitabil, despre om și despre problemele actuale. Nu că aceste genuri nu ar funcționa, dar regizorul pune mai mult preț pe mister, cum se întâmplă în momentele de deja vu, „când simți că ceva, de undeva, a trecut pe lângă tine”. Nu explicațiile raționale îl interesează la teatru, ci senzația de prezență intensă. „Dacă la un spectacol de teatru mă simt ca agentul Cooper din Twin Peaks, unde povestea se rupe și universul dă impresia că este mult mai complex și mult mai populat decât am crede noi, atunci spectacolul e foarte bun”. De altfel, într-un viitor nu foarte apropiat, regizorul cochetează cu ideea da a face și film. A și început să scrie scenarii pentru vreo două scurtmetraje. Le așteptăm.

Hidden Abuse Holdings Foto: Dan Șușa

Fotografiile fac parte din arhiva personală a regizorului. Mulțumim pentru amabilitatea de a ni le pune la dispoziție.