Hohot și lumină. Portret Iuliana Vîlsan

Un cap rotund, în toate culorile universului (mai nou, cu un accent în roșu, galben și albastru, probabil în cinstea Centenarului) și niște cascade de râs gâlgâitor pe frecvențe înalte. Cei din lumea teatrului au recunoscut personajul: scenografa Iuliana Vîlsan, născută să biciuiască toate orizonturile de așteptare ale unui om cuminte. Și surprizele nu se opresc aici! Când începe să vorbească, în spatele râsului, discursul ei se întinde pe suprafețe ample: cărți, tablouri, galerii, materiale și câte și mai câte. La fel de spumos povestește și despre licitații de obiecte de artă, și despre accidentele care au făcut, prin nu se știe ce împrejurare, ca o haină să se transforme în... pălărie la unul dintre costumele imaginate de ea. Sau când, cu același râs în cascade, își aduce aminte că la decorul de la Câtă speranță, după ce rechiziționase o parte însemnată din ușile vechi din București, a simțit nevoia să mai adauge niște flecuștețe care nici nu se văd din sală. Așa, ca o tratație din partea scenografei (doar) pentru actori.

M-am mirat și m-am răs-mirat când am auzit că această creatură veselă și solară – mereu nu cu râsul, ci cu hohotul pe buze –, a început prin a studia limbi clasice, domeniu recunoscut al stricteței și rigorii. Pentru că tot discursul său, după cum se va vedea și în interviul care urmează, este prin excelență al unei artiste. În mintea și în sensibilitatea ei, straturile universului și ale artei, ale materiei și formei par să se structureze altfel, coagulate de percepții strict personale. Realitatea sa pare mult mai bogată. Sinapsele ei funcționează accelerat. Frânturi de lume se grupează în raționamente care conduc la concluzii neașteptate, dar valide. În jurul Iulianei Vîlsan universul se rostogolește lăsând în urmă vălătuci de sensibilitate și culoare.

Și așa cum lumea se încheagă în jurul ei fără fisură, așa reușește scenografa să cioplească materia spectacolului după viața interioară a personajelor. Primul contact pe care l-am avut cu „miracolul Iuliana Vîlsan” a fost la Livada cu vișini, regia Andreea Vulpe, Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Tompa Miklós”. Întreaga construcție din piesa lui Cehov era miniaturală. Lumea imatură a personajelor cehoviene, inadaptate la realitate, dirijate de Charlotta cea într-o dungă, se desfășura într-o cameră de copii cu floricele, inimioare şi alte năzbâtii pictate în culori tari pe pereţi. În afară de landourile în care se mai plimbau, pluteau şi dansau, din când în când, personajele, toate obiectele erau miniaturale. Cănile din care beau ceai erau cât cele din casa păpuşii, muzicanţii... de bibelou, iar livada... din copăcei mici, cât palma. Cât despre costume, acestea păstrau cel puțin un accesoriu fluşturatic de şcolar.

Tot ca materializare a universului interior a gândit și decorul de la Herr Paul, regia Radu Afrim, Teatrul Tineretului, Piatra Neamț. Unul dintre numeroasele proiecte pe care scenografa le-a lucrat cu Radu Afrim. Protagoniștii acestei lumi, doar în aparență fosilizată, erau doi bătrâni decrepiți, frate și soră, ocupați, cât e ziua de lungă, cu joculețe inocente. El, colecționar de animale împăiate, ea, specializată în cercetarea maimuțelor. Păsările împăiate, leitmotiv al spectacolelor afrimiene de la vremea respectivă, sufocau literalmente scena. Dar, așa cum se întâmplă totdeauna în cazul Iulianei Vîlsan, pe nepusă masă, își făcea apariția o năstrușnicie care răsturna totul. Așa cum era și peștișorul video din mijlocul pereților exteriori ai casei din Câtă speranță, regia Radu Afrim, Teatrul Odeon (uneori pare că regizorul și scenografa sunt făcuți unul pentru altul din punct de vedere artistic), așa și în finalul din Herr Paul, o platformă plină de lumină și de lalele pe care se odihneau fluturași, cu tot cu căprioara de butaforie din mijloc, inunda scena. În fond, aceasta era culoarea veritabilă, numenală a tuturor animalelor cenușii, ponosite și răpciugoase din realitate. Imaginea traducea o frântură din libertatea interioară a celor doi bătrâni decrepiți, dar jucăuși.

Același spațiu al eliberării, al prospețimii dinlăuntru care se revarsă în materia de afară avea să fie elementul magnetizant dintr-un alt spectacol făcut de cei doi, Miriam W., Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești. Luxurianța terasei de pe acoperiș, unde se refugia adolescenta gracilă a familiei, contrasta cu mortificarea deliberată a mamei, supraviețuitoare de la Auschwitz.

Iuliana Vîlsan se dovedește o expertă în a construi și interioare pline de vechituri, cu aglomerație de obiecte, stivuite la toate înălțimile posibile, ca într-un horror vacui, cum se întâmpla în amintitul Herr Paul sau cum se întâmplă în recentul Ținutul din miezul verii, regia Vlad Massaci, Teatrul Mic. Sau, dimpotrivă, preferă elementul acvatic, adăpostit în bolurile care îi traversează creația din ultima perioadă, cu o apă fertilă și regeneratoare ce spală totul și ajută sensurile să se nască. Este cazul Disputei, regia Vlad Massaci, coproducție Teatrul „Nottara” și Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad. La fel de bine, Iuliana Vîlsan poate construi, în spațiu gol, o lume de personaje cu identități clare, numai din costum și machiaj, cum se întâmpla în Piața Roosevelt, regia Radu Afrim, Teatrul Național Timișoara. Sau una colorată și magică, în care detaliile captează privirea, ca în Micul Prinț, regia Peter Kerek, Teatrul German de Stat Timișoara.

 

Cert este că universul din spectacolele în care Iuliana Vîlsan a imaginat spațiul, aparițiile, ambientul, unul aproape imaterial, ca în Reveria de la Circul Metropolitan București, rămâne pe cât de magnetic pe atât de personal.