Billy Șchiopul sau A fost odată în Irlanda

Îți trebuie timp timp și atenție bine antrenată să descoperi toate codurile și semnele transmise generos de către scenografa Iuliana Vâlsan. Cheia realistă capătă o dimensiune universală prin inserarea unor elemente ce țin de ruralul irlandez (celebra oaie), românesc (obiecte de mobiler de interior rural), dar și american (biroul din mijlocul scenei). Elementul religios luat peste picior nu lipsește (un altar bine pitit în dulapul cu haine). Suntem în Irlanda sau oriunde, iar costumele, prin croială și materiale, întăresc ideea de universalitate. Notele realiste domină, dar suprarealismul dă târcoale prin behăitul unei oi omniprezente sau printr-un bolovan cu care mai că îți vine chef să vorbești. Proiecțiile video semnate Dilmana Yordanova & Kotki Visuals se mențin pe aceeași linie. Construcția vizuală nu este deloc obositoare, dimpotrivă, ea captează și provoacă atenția spectatorului de a o desluși pentru a–i înțelege tainele.

Despre elementul irlandez al spectacolului nu am nimic de adăugat cât timp există excelentul studiu semnat de criticul de teatru Marian Popescu. https://marianpopescu.arts.ro/eticheta/martin-mcdonagh-vlad-massaci/. Poate de aceea am perceput spectacolul într-o cheie cehoviană. Martin McDonagh este o voce esențială a teatrului modern, un creator care împletește cu măiestrie tragedia cu comedia și care dezvăluie, cu un realism brutal, multiplele fațete ale condiției umane. Dar, în viziunea lui Vlad Massaci, textul său se înmoaie sub atingerea unei tandreți care sfâșie pânza de cruzime percepută la o percepție superficială. Știind că are în față un text profund aristotelic, regizorul subliniază conflictele de toate tipurile: unul intern, Billy vs. sine însuși, lupta cu propriul sentiment de inferioritate și dorința de evadare; altul existențial, omul vs. destinul: Billy luptă cu ideea că, din cauza infirmității, nu poate aspira la mai mult și că realitatea dură îi dă pste cap visurile; dar și unul social, Billy vs. comunitatea atunci când e marginalizat, ironizat, privit ca o povară sau când se lovește de prejudecăți și etichete. În tonul grotesc al comunității, în felul în care lumea rămâne absurdă și nemiloasă, îl regăsim pe Beckett (Așteptându-l pe Godot). Ca la Beckett, acțiunea e aparent mai dinamică, dar sensul vieții e la fel de greu de descifrat. Personajele râd, beau, bârfesc, dar sunt blocate în același provincialism cehovian, o lume încremenită, în care lucrurile par să nu se întâmple, dar dedesubt, viața macină sufletele personajelor.

Cu ani în urmă am văzut la UNTEATRU Pescărușul lui Andrei Șerban, inclusiv varianta în care Bogdan Cotleț interpreta rolul lui Treplev. Atât Billy Claven din Billy Șchiopul, cât și Kostea Treplev sunt personaje profund tragice, marginale în lume, dar încărcate cu o forță interioară aparte.Visători, singuratici, neînțeleși, cu o relație complexă cu arta și cu iubirea. Billy este un Treplev care supraviețuiește visului eșuat. În timp ce Treplev este un artist idealist care nu poate accepta ratarea, Billy transformă ratarea în înțelepciune. La nivel de joc, interpretarea lui Billy include reflexe cehoviene: pauze lungi, intensitate reținută, „gând în spatele gândului”. Mișcările mai lente decât ale celorlați nu exclud încordarea, starea de alertă. Pare fragil, dar se impune printr-o postură sigură și demnă în momentele-cheie (când își rostește speranțele sau adevărul). Privirea este uneori concentrată, adesea evazivă, uitându-se în afara lucrurilor, dar păstrând luciditate. Bogdan Cotleț în Billy găsește un echilibru delicat între fizic, psihologic și emoțional, fără patetism, dar cu multă umanitate.

De partea cealaltă a trăirilor discrete se află personajul Johnnypateenmike interpretat într-o risipire de energie de actorul Marius Florea Viznte. Cicălitor, enervant, ridicol, obositor, dar de-a dreptul inubliabil, știristul fără știri reale, secretosul fără secrete sparge monotonia zilelor făcând dintr-o banală veste cu iz gospodăresc un eveniment mai important decât agresiunea hitleristă. Interpretări nuanțate au și Marius Drogeanu în doctorul McSharry și Anghel Damian care prezervă ceva din sensibilitatea lui Billy pentru personajul său, Babbybobby. Într-un savuros travesti, Sandu Pop este nemuritoarea mamă a lui Jhonny. Bartley McCormick (Ștefan Voicu) nu își ostoiește niciodată pofta pentru bomboane.

Inishmaan este o lume a bărbaților bețivi, violenți, cinici, cu un intelect nu tocmai elevat. Ei se exprimă prin rânjet, glume nesărate sau bătaie. Femeile nu sunt protejate, astfel că feminitatea trebuie să vină la pachet cu o mare forță de a rezista. Personajele feminine din Billy Șchiopul nu sunt delicate în sens convențional, dar exprimă feminitatea printr-un amestec de reziliență și luciditate emoțională. Femininul nu e nici romanțios, nici idealizat, ci mai degrabă tăios, deseori agresiv, dar niciodată lipsit de afecțiune. E o feminitate necosmetizată care supraviețuiește prin sarcasm și autoironie. M-am bucurat că am fost martora debutului Cătălinei Mihai în rolul dezlănțuitei Helen McCormick. Cu experiența multor roluri de tipul adolescentei rebele, Cătălina nu are nicio dificultate în a se manifesta într-un amestec de energie masculină și feminitate reprimată. Feminitatea sa e violent blocată și nu știe alt drum decât prin colțuri și pumni. Helen emană o sexualitate explozivă și brută, dar nu vulgară. Permanent pare în defensivă: limbaj grosolan, violență fizică, dar, surprinzător, reacționează emoțional la fragilitatea lui Billy.

Emilia Popescu este Kate Osbourne, mătușa fragilă mental, cea care vorbește cu pietrele (foarte bun simbol celtic), arhetip de mamă hrănitoare sau de nebună blândă. Poartă o feminitate fragilă, de secol XIX, în disonanță cu brutalitatea lumii. Îl iubește pe Billy aproape obsesiv, el împlinind obsesia maternității. Emilia Popescu practică un joc în care predomină mișcările lente, gesturile delicate, răsfățul, pauzele în vorbire, ca și cum ar asculta ceva nevăzut. Un zâmbet palid îi luminează fața îngrijorată, care se transformă într-o aură de lumină atunci când nepotul se întoarce acasă.

Dorina Chiriac se află într-o perioadă profesională foarte bună. După excelenta interpretare a lui Oberon în Visul lui Alexandru Dabija, întâlnirea cu Eileen Osbourne, mătușa pragmatică, îi prilejuiește un alt rol de compoziție lucrat migălos și, vizibil, foarte iubit. Eillen are forță de arhetip: mama dură, gardianul casei. Tonul grav, autoritar, dar cu inflexiuni de tandrețe în momente-cheie, mișcările sigure, gesturile grijulii, involuntare față de Billy, privirile tăioase, dar și pline de compasiune aruncate lui Kate o definesc în postura de „bărbatul casei” în rol funcțional: muncește, impune regulile, temperează fanteziile celorlați. Dorina Chiriac dăruiește personajul său cu o feminitate înăbușită de obligații și responsabilitate, dar prezentă în gesturi mici (servitul ceaiului) sau în emoțiile pe care le neagă, feminitate ce nu știe cum să se exprime altfel decât prin control și grijă.

Emilia Popescu este Kate Osbourne, mătușa fragilă mental, cea care vorbește cu pietrele (foarte bun simbol celtic), arhetip de mamă hrănitoare sau de nebună blândă. Poartă o feminitate fragilă, de secol XIX, în disonanță cu brutalitatea lumii. Îl iubește pe Billy aproape obsesiv, el împlinind obsesia maternității. Emilia Popescu practică un joc în care predomină mișcările lente, gesturile delicate, răsfățul, pauzele în vorbire, ca și cum ar asculta ceva nevăzut. Un zâmbet palid îi luminează fața îngrijorată, care se transformă într-o aură de lumină atunci când nepotul se întoarce acasă.

Dorina Chiriac se află într-o perioadă profesională foarte bună. După excelenta interpretare a lui Oberon în Visul lui Alexandru Dabija, întâlnirea cu Eileen Osbourne, mătușa pragmatică, îi prilejuiește un alt rol de compoziție lucrat migălos și, vizibil, foarte iubit. Eillen are forță de arhetip: mama dură, gardianul casei. Tonul grav, autoritar, dar cu inflexiuni de tandrețe în momente-cheie, mișcările sigure, gesturile grijulii, involuntare față de Billy, privirile tăioase, dar și pline de compasiune aruncate lui Kate o definesc în postura de „bărbatul casei” în rol funcțional: muncește, impune regulile, temperează fanteziile celorlați. Dorina Chiriac dăruiește personajul său cu o feminitate înăbușită de obligații și responsabilitate, dar prezentă în gesturi mici (servitul ceaiului) sau în emoțiile pe care le neagă, feminitate ce nu știe cum să se exprime altfel decât prin control și grijă.