„E mare lucru să știi să nu omori golul, să-l lași să trăiască”

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 11 noiembrie 2018 |

Interviu cu Iuliana Vîlsan

De curând ai început să lucrezi în cinematografie cu Radu Jude. Ultimele zile v-au adus un premiu important, Globul de Cristal, la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary pentru producția Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari. Cum a fost această experiență? Ce aduce unui scenograf filmul în plus față de teatru? Dar în minus?

Cred că lucrurile nu sunt întâmplătoare și mai cred ceea ce spune Saussure: dacă deschizi aici o fereastră, în partea cealaltă a lumii se naște un copil. Am deschis demult în interiorul meu niște ferestre, căutări, frământări, apoi am lăsat timpul să facă să se întâmple... Am un parcurs atipic, deci nu cred că sunt cea mai în măsură să răspund ce înseamnă filmul pentru un scenograf... Dar ce înseamnă scenograf? Eu am avut niște frământări care nu m-au lăsat să părăsesc această țară, oricât de mult am plecat și plec. Am avut niște frământări care m-au pus să fac un drum de la studiul profund al textului la imagine, trecând, inevitabil, prin reprezentarea tridimensională. M-au interesat mult nerostitul, tăcerea, metatextul, expresivitatea involuntară. Întâlnirea cu Radu Jude este consecința acestui demers. Este singurul artist din câți cunosc eu, în afară de Radu Afrim, interesat în mod expres de expresivitatea involuntară... de lecturile de dincolo de majoritate.. de subiectele de dincolo de cele mult uzate, de perspective diferite de abordare a unui subiect, de o înțelegere de dincolo argumentată. El are o credință profundă a necesității exprimării subiectelor pe care istoria, realitatea sau automatismele de formare le bagă sub preș, forma de asumare a eșecului, a defectului, a vulnerabilității, sensibilității altfel... ca semn de sănătate. Întotdeauna m-au atras spiritele pasionat eclectice, care au un motor de cercetare exhaustiv. E ceva în ADN-ul căutărilor mele. Astfel de întâlniri, pentru mine, sunt ceva firesc și inevitabil. Mă bucură mult acest premiu. Filmul are multe straturi de citire și un puzzle de multe detalii rostite și nerostite, umor, ironie și ceva ce te pune adânc pe gânduri. Când lucrezi cu lucruri așa fine și delicate, de multe ori, și cei de lângă tine ajung să nu-ți mai înțeleagă demersul. Produsul este un produs complex de care sunt foarte mândră. Nimic nu este la prima lectură și totul pare la prima mână. Filmul are o directețe care te lovește în plex prin frumos și urât totodată. Ca viața! Și dacă vorbim de detalii și unghiuri diferite de a privi, Globul de cristal a fost câștigat și de Fabulosul destin al lui Amélie Poulain, printre altele. Asta spune mult – vorba lui Jude –, de calitatea celor care oferă premiul.

Mi-aduc aminte în spectacolul Livada de vișini produs de Compania „Tompa Miklós”, Teatrul Național Tg. Mureş, în regia Andreei Vulpe, spectacol care pe mine m-a impresionat foarte tare, că întregul univers părea unul de copii. Scenografia era miniaturală. Cum ți-a venit ideea aceasta?

Inevitabil... congruența cu Amélie... duce la acea Livadă de vișini de la Târgu Mureș, acel tunel magic în perspectiva forțată, care răstoarnă întreaga realitate oferindu-i o nouă perspectivă de citire... Un joc cu lupa, cu microscopul, care face să dezvăluie tainele microsmosului într-o credință a mea profundă că lucrurile mici, infinitezimale, pe care nici ochiul, nici mirosul nu le percep și nici urechea nu le aude, sunt importante. Ele ne determină existența, de fapt. Ceva între Esrig și Horia Bernea. De altfel, spectacolul a luat în Ungaria două dintre cele mai prestigioase premii de acolo: cel de la Kisvárda și cel de la Pécs și mi-a adus prima nominalizare Uniter.

Apropo de univers de copii, anul acesta ai mai avut o experiență inedită, cea cu circul. Dacă ai fi un adult conformist, mi-ar fi ușor să te întreb dacă te-a ajutat să redescoperi adultul din tine. Dar pari ultima persoană în fața căreia ar fi cazul să formulez așa. Ce tip de emoție/ surescitare/ tulburare ți-a adus experiența circului?

Revenind la importanța căutărilor, frământărilor, inadecvărilor și ferestrelor de care vorbeam mai devreme, când eram la Universitate, la Litere, am avut timp să studiez Universitatea de Artă, cu toate secțiile ei și am ales Pictura. Mai bine spus, am ales un spirit care, întâmplător, era pictor, Ștefan Câlția. El urma să ia clasa exact când eu speram să-mi fi încheiat perioada de pregătire și să dau examen. Totul a funcționat matematic: am terminat Universitatea la Litere și la o săptămână după am dat examen și am fost admisă la Universitatea de Artă. Timpul a ales perfect sincronicitatea, iar eu l-am ales pe Ștefan care, când era copil, a fugit cu circul și al cărui imaginar este mult legat de lumea circului... De câte ori venea circul în Constanța în copilărie, se monta în spatele blocului, în satul de vacanță... Menajeria era în fiecare vară, ca și toate culisele lui cu lumea de dincolo de arenă. Mă fascinau culisele mai mult decât spectacolele, așa cum mie îmi place marea mai mult iarna decât vara. Circul a rămas o lume în interior cu emoții și ceva inefabil... căruia i-a venit timpul anul ăsta. A fost o experiență minunată cu toți cei cinci acrobați-antrenori de la Cirque du Soleil Las Vegas și armata de adrenalină de cincizeci de tineri deschiși să zboare și să trezească viul. A ieșit ceva inevitabil magic din această alchimie... Cu ce au venit acești oameni este un vis care a cucerit lumea, o lume nu doar a desprinderilor de sol, ci transfigurarea lor în emoție sensibilă. E ceva ce te atinge foarte profund fragil și vital. Conține misterul mitocondriilor, cum îmi place mie să spun.

Cum personalizezi spațiul de la circ, fără pereții cutiei italiene, capabili să delimiteze exact? Cum ai intenționat să arate spațiul acesta?

În aventura căutării determinărilor care creează formele, inevitabil, mai devreme sau mai târziu, apare interesul de 360... Ei bine, da, este un exercițiu aparte care duce la o temă extrem de complexă de studiu. Doar stadionul, parte din sala Studio a TNB și Circul oferă această perspectivă. Dintre toate, cea mai spectaculoasă, din toate punctele de vedere, este arena circului. În timpul lucrului, aveam impresia pur și simplu că lucrez cu a cincea dimensiune și al șaselea element. Ador acel spațiu și toate temele pe care mi le-a pus... A trezit în mine ceva inexplicabil... Când cad pereții cu care te-ai obișnuit să joci, este ca asumarea corpului fără haine. Golul este mult mai dens și mai la esență, de multe ori și cel mai greu de asumat. Îi poți da viață sau te poate înghiți. Am reușit să-i dau viață.

Cu Radu Afrim ai lucrat vreo nouă-zece spectacole, dacă am numărat bine. Unde se întâlnesc două universuri atât de personale ca ale voastre?

Afrim este tăcerea cu toate cotloanele ei tainice, este privirea din oglindă și bucuria că nu sunt singură pe lume. Lumile nu au nevoie de cuvinte... de nimic... Ele apar natural, firesc și simplu. Am lucrat empatic. Se spune că corpul poate să nu simtă durere dacă reușim să blocăm informația pe drumul de la locul vătămat din corp la creier. Astfel, o durere nu mai este percepută. Ei bine, lumile noastre s-au întâlnit pe acest drum.

Povestește-ne, te rog, o întâmplare din experiența voastră comună.

Cred că este cea mai grea întrebare. Este singurul care m-a sunat, alături de Ștefan Câlția, cînd a murit tata, ignetul de plâns la telefon, inflexiunile vocii mi-au rămas pe cortex. Ceva greu de tradus în cuvinte... ceva din misterul mitocondriilor... și lumea de dincolo inefabilă, infinitezimală, care ne determină existența... Probabil te așteptai să spun ceva profesional...

Mi-aduc aminte că spuneai odată că la Câtă speranță ai făcut în decor niște detalii doar pentru actori, publicul nu le vedea. De ce? Care era explicația?

Eu cred în microcosmos, în jocul detaliilor, în războiul nevăzut, în metatext, în lumile paralele, în sincornicități, în dimensiunea magică a acestei lumi... cu convingerea probată în timp că atunci când lucrurile sunt evidente, evidența, de fapt, e în altă parte. Este firesc să mă intereseze energia mai mult decât aparența sau forma concretă... Actorii sunt purtătorii vii ai acestor energii pe scenă. Fiecare lucru pe care îl creez îl fac ca să ajute energiile să fie vii. Ceea ce vede spectatorul este important, ceea ce simte dincolo de asta mă preocupă mai mult. De aceea creez decor și costume, pentru a da organicitate întregului... Și, mai mult decât evidențele purtătoare de sensuri, sunt detaliile, chiar cele nevăzute de spectatori, cele care se află în spatele decorurilor sau înăuntrul obiectelor, nevăzute de nici un ochi, poate doar de un recuziter la beție. Vibrația capilarelor mi se pare extrem de importantă în mecanismul viu.

Care a fost proiectul preferat? De ce?

Fiecare proiect la care lucrez, indiferent de dimensiune, este preferat. Intensitatea la care ard este epuizantă. Eu râd și spun că aș vrea să ajung doar să exprim, nu să și exorcizez. Până acum nu s-a întâmplat. Cu fiecare proiect am ars și deschis lumi... dezvoltând un turbion energetic greu de suportat pe alocuri.

Cum ajunge cineva de la studiul limbilor clasice, cu specializare pe latină, la scenografie? Cum se asortează rigoarea latinei și a terminațiilor ei cu fantezia ta debordantă?

Lumea caută mereu rețete, dar, deși avem aceleași ingrediente, bucătăriile s-au dezvoltat atât de diferit alchimic de la o cultură la alta... și chiar în interiorul fiecăreia a primit atâtea nuanțe, de la bucătar la bucătar. În fiecare an, după terminarea cursurilor, petreceam câte o lună izolați cu Ștefan Câlția în diferite locuri tainice din țară. Ne autogospodăream și ne cunoșteam totodată în această conviețuire. La un moment dat, Ștefan spune: „Nu știu dacă va scot pictori, dar bucătari, cu siguranță”. De fapt, fiecare învață să devină alchimistul propriei sale vieți, ne ajută să ne căutăm drumul, să ne exprimăm, să exprimăm gustul și căutările sincere. Ne învață esențialul, de fapt. Nu există o rețetă în cum ajunge cineva de la textele latine, grecești sau slavone la scenografie... de la sanscrită la pictură... Ține de drumul interior al fiecăruia și de căutările lui, de asumare și pasiune, de consecvență, anduranță și cap tare... de liberul arbitru într-un antrenament zilnic al instrumentelor de expresie cu care ai fost înzestrat, al asumării atipismului și credinței în necesitatea exprimării adevărurilor revelate, de vise, somnul și nesomnul fiecăruia, de respect față de toate astea și de ceilalți și, nu în ultimul rând, de răgazul pentru lectură pe care ți-l iei în viață.

Cum începi să lucrezi decorul la un spectacol? Citești textul și gata inspirația? Vorbești cu regizorul și aștepți să se aprindă un beculeț? Sau cum?

La început, este întâlnirea undeva în eter. Se întâmplă sau nu conectarea, se produce sau nu chimia, se deschide sau nu cerul... De obicei, propunerea de proiect o face regizorul și, când este să se întâmple, în mod inexplicabil, magic, se întâlnește într-o formă sau alta cu căutarea mea din acel moment. Mă tot întreb și nu reușesc să-mi răspund cum se întâmplă mereu acest joc matematic ilogic. Râd și merg mai departe. Sigur, în acest drum, apare o formă deja exprimată a ceea ce vrei să exprimi: textul. E interesant și comic cum vin textele și subiectele, oamenii și întâlnirile. Mai întâi, ascult celelalte puncte de vedere și perspective, regizor etc., analizez locul în care mă aflu și instrumentele de expresie, citesc textul. Apoi urmează hăul și infernul în care mă izolez pentru a absorbi toată informația și a-mi găsi forță pentru transfigurarea a ceea ce mi-a fost pus la dispoziție. Devin ades de neînțeles în această etapă în care înăuntrul meu se creează o strategie în cele mai mici detalii. Nu este simplu deloc. Este practic, pragmatic și concret și aici realizez că periodul latin mi-a creat o forma mentis matematică... În periodul latin verbul este la sfârșit... Ei bine, logica a tot ce fac este revelată ca sens abia la final, când vine verbul... I-aș trimite pe toți să traducă o vreme Cicero dacă cu adevărat vor să înțeleagă procesul... în rest, dau o cheie simplă de colaborare și coabitare: încrederea și respectul. Cu fiecare scenografie creez o lume. Are conținut și misterul bing-bang-ului... și ceva de dincolo. Lucrurile au o traducere aparent simplă... dar, dacă ar fi așa simplu, am rămâne să credem ca un copil, extrem exclusiv o secundă fizică de întâlnire a unui ovul cu un spermatozoid... doar că nu-i doar asta. Procesul prin care gametul prinde formă e mult mai mult de atât. Bănuiesc că întrebarea ta nu se referă doar la partea tehnică... Tehnic, putem face multe... cu viața, prea puține. În orice construcție în spațiu esențial-indispensabil este spațiul gol. Puterea spațiului gol este cea mai mare. Restul este doar un joc al formelor care face vizibil un înțeles sau altul păstrându-i puterea. E mare lucru să știi să nu omori golul, să-l lași să trăiască. Iar când într-un spațiu aglomerat de nu ai unde să mai arunci un ac, golul trăiește, acolo-i șmecheria. Fiecare scenografie într-o formă sau alta conține această știință a spațiului gol viu.

Te exprimi într-un mod personal. Îți vopsești părul într-o manieră unică. Râsul tău poate fi recunoscut dintr-o mie. Pari un om cu adevărat liber. Nu ți-e greu să cobori de pe planeta ta frumoasă și colorată? Cum este coliziunea cu lumea?

Sunt un om cu puteri nebănuite și fragilități nebănuite, un mix atipic de dispunere a forței, complet surprinzătoare în toate sensurile. Doar în timp am învățat să-mi asum atipismul și să-l adaptez mediului pe care, de când m-am născut, l-am simțit ca unul agresiv. De la un moment dat încolo, am luat decizia să contribui la transformarea lui... și, pic cu pic, asta fac în toată rostogolirea mea pe acest pământ. Aduc secunde, forme, emoții din lumea mea în lumea asta pe care sper, la un moment dat, să o ajut să devină un mediu măcar neostil, dacă nu favorabil. Până una-alta, prin ce am creat, am reușit. Legat de părul colorat, pentru mine, este semnul jocului pe fondul unui prag extrem pe care l-am avut de trecut... este împărtășirea unui înțeles care mi-a fost dăruit. Am învins prin imaginația ludică. Nici un protocol sau convenție din lumea asta nu-mi poate șterge acest mesaj cât eu simt necesar să fie transmis așa. Dacă ceva se va schimba la un moment dat va fi pentru că am găsit o altă cale de expresie. Până una-alta, bila colorată se rostogolește în gri. Toate vin și pleacă așa cum au venit: nefiresc de firesc.