UN ARTICOL DE ANDREI BULBOACĂ

De cele mai multe ori, când păşesc într-o sală de spectacol, sunt conştient de convenţia ce se realizează între eu-spectatorul, ei-actorii şi ea-povestea de pe scenă. Rezonez cu ceea ce se întâmplă în faţa mea, cu povestea spusă de actori, dar în foarte puţine cazuri simt că această convenţie este ruptă. În spectacolul lui Vlad Massaci de la Teatrul Mic, Ţinutul din miezul verii, am avut timp de trei ore senzaţia că fac parte din poveste, că sunt la masă cu personajele, că trăiesc fiecare emoţie a lor, singurul impediment fiind acela că nu mă pot implica direct în poveste. Această senzaţie este conferită de naturaleţea personajelor, de felul în care joacă, dar şi de textul în care ne regăsim fiecare dintre noi. Piesa a fost scrisă de către laureatul cu Pulitzer, Tracy Letts, având premiera pe Broadway în iarna anului 2007.

Familia prezentată este una cu multiple probleme de înţelegere, aproape disfuncţională, iar tragedia psihologică din interiorul acesteia se translatează într-un eveniment concret, şi anume dispariţia şi sinuciderea capului familiei, a tatălui, a acelui pater familias care reuşea să-i ţină pe aceşti membri pe o anumită linie de plutire. Barbara, Ivy şi Karmen (Andreea Grămoşteanu, Valentina Popa, Diana Cavallioti/Mădalina Ciontea), sunt cele trei surori ce se reunesc la casa părintească pentru a fi alături de mama lor Violet (Rodica Negrea), în momentul în care partenerul ei de viaţă a dispărut. Presiunea lucrurilor nespuse este prezentă încă de la primul contact vizual cu decorul semnat de Iuliana Vîlsan, care creează un spaţiu aglomerat, plin de mobile vechi, prăfuit şi anost, cu alte cuvinte, o oglindire fizică a spiritului interior al personajelor. În acel spaţiu pare că sănătatea şi bunătatea au dispărut, lăsând loc maladivului şi disperării. Ca spectator îţi este dificil să plasezi într-un spaţiu temporal piesa, singurele indicii care o duc către o zonă modernă fiind scenele în care se foloseşte telefonul mobil, dar şi acesta utilizat într-un mod relativ discret. Ceea ce înainte a fost o casă a copilăriei se transformă acum într-o ruină, odată cu dispariţia instanţelor părinteşti. Deşi Violet este prezentă fizic, mintea ei nu este lucidă, medicamentele pe care le ia o distrug atât pe interior cât şi pe exterior. Nu mai este mama protectoare şi iubitoare, ci se transformă în sânul rău în instanţa crudă, pusă pe reproşuri şi distrugerea de vieţi. În viziunea ei, fetele par a avea o viaţă fericită, însă realitatea nu este deloc aşa. Rodica Negrea reuşeşte să smulgă lacrimile spectatorilor, pentru că se prezintă ca un personaj neputincios, maleabil, transformat din cauza bolii. Este imaginea bătrâneţii care invadează şi distruge corpul uman, anticamera morţii, momentul în care se trage linie pentru a se oferi perspectiva generală asupra vieţii, clipa în care nimic nu mai poate fi schimbat sau reparat.

Pentru a înţelege în totalitate personajele este necesar să ne oprim asupra unei scene de o importanţă maximă, şi anume momentul când toată familia se adună la masă, pentru a comemora memoria tatălui defunct. Aici nimeni nu realizează adevăratul motiv pentru care se află acolo, ci fiecare se gândeşte la propriile sale probleme. Emoţia şi frustrarea aparent stinse, care au mocnit interior, răbufnesc ca un vulcan într-unul dintre cele mai neprielnice momente. Asistăm, aşadar, la o schemă aproape matematic construită. Frustrarea şi durerea mamei se răsfrâng asupra celor trei fete care, la rândul lor, revarsă durerea primită asupra partenerilor, respectiv Bill, Charles şi Steve (Mihai Călin/Virgil Aioanei, Claudiu Istodor, Cuzin Toma). Niciuna dintre aceste instanţe masculine nu are o inteligenţă emoţională suficient de bine dezvoltată pentru a putea opri valul toxic ce se răsfrânge asupra celui mai tânăr personaj, Jean (Silvana Mihai). Jean este copilul lui Bill şi al Barbarei, o adolescentă rebelă care, la 14 ani, fumează, bea şi se dedică tuturor viciilor ca unică ieşire pentru a nu fi copleşită de necazurile din familie. Este și singura care se poate înţelege bine cu Violet, relaţia bunică-nepoată fiind una solidă. În momentul când Steve încearcă să o seducă, aceasta răspunde afirmativ avansurilor. Evenimentul este descoperit de către Johna (Veronica Mureşan), femeia indiană ce are grijă de casă, personaj care asistă în linişte la evenimentele din casă, ca un martor tăcut. Nu comentează, nu intervine, ci se ocupă doar de bucătărie şi uneori de îngrijirea lui Violet. Este un fel de Firs din Livada de vişini, acel personaj neputincios în faţa vieţii, dar care ascunde cea mai mare înţelepciune, după cum se vede în ultima scenă.

Ținutul din miezul verii este un spectacol ce merită nu doar văzut, ci și revăzut, pentru faptul că ne pune în faţă multiple realităţi şi constructe umane. Nu este o reprezentaţie uşoară, poate fi chiar apăsătoare în unele momente, însă efectul pe care-l lăsă asupra publicului este unul cu totul şi cu totul special.

 

Ținutul din miezul verii

de Tracy LETTS

Traducere: Smaranda Nicolau

Regie: Vlad Massaci

Decor şi costume: Iuliana Vîlsan

Light Design: Iuliana Vîlsan

Muzica originală şi ilustraţie muzicală: Bibi Vongehr

Distribuţie

Violet - Rodica Negrea

Barbara - Andreea Grămoşteanu

Ivy - Valentina Popa

Karen - Diana Cavallioti/Mădalina Ciotea

Mattie - Dana Dembinski Medeleanu

Jean- Silviana Mihai

Bill - Mihai Călin/Virgil Aioanei

Charles - Claudiu Istodor

Charles Jr. - Ionuţ Vişan

Steve - Cuzin Toma

Seriful - Cezar Grumăzescu

Johna - Viorica Mureşanu