„Am impresia că am de trăit foarte puțin, că am multe de spus și că nu o să reușesc”

Nu de puține ori, spectacolele lui fac obiectul unor dramatizări sau actualizări care se mulează pe cele mai acute probleme ale societății. Sigur că în Intrigă și iubire, când Schiller își începe titlul cu Intrigă, se referă la clasa conducătoare, dispusă la orice murdărie în jocurile politice, dar dramatizarea Angelinei Roșca pune accente de necontestat pe corupția și manipularea clasei noastre politice. Vârfurile puterii (nu am să mă obișnuiesc niciodată cu termenul de elită aplicat unor asemenea semidocți, n.m.) sunt exclusiv alese dintre figurile șantajabile, obligate atât la compromisuri cât și la obediență, sub amenințarea de a le fi date în vileag actele de corupție. Nici vorbă de principii sau de a lucra în slujba celorlalți câtă vreme totul e marfă, joc politic imund sau, atunci când interesul o cere, cruzime. Nu lipsesc nici manipularea emoțională din campaniile electorale, nici promisiunile deșarte (construirea de școli, străzi sau eradicarea corupției).

 

Ai mei, Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, secția germană

Dar, așa cum am menționat, în spectacolele lui Dumitru Acriș, mesajul se asociază cu soluții regizorale de efect, cu o actorie de calitate, cu ritmul infailibil al spectacolului datorat tăieturii abrupte a scenelor care se succed rapid, prin folosirea ingenioasă a spațiului, mai ales a celor mici, de tip studio. În montarea Ai mei după Maxim Gorki de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, secția germană, unde singurul decor este masa mare din mijloc, personajele răsar din toate colțurile scenei, actorii joacă în fața și în spatele spectatorilor, inundându-i cu tensiune și un dramatism aproape irespirabil. În spațiul gol din spectacolul Intrigă și iubire de la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, regizorul dublează protagoniștii fiecărei scene, cu un alt personaj sau grup de personaje prinse în diferite acțiuni. Atenția publicului este captată, permanent, de două planuri sincrone. În Domnișoara Iulia de la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște grupul celor trei personaje din piesa lui Strindberg, între care se țes relații de o tensiune acerbă, este dublat de variantele lor din perioada senectuții, cu o altă privire asupra vieții și asupra trecutelor lor patimi.

 

Domnișoara Iulia, Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște

În Anna Karenina de la Teatrul Mic, dramatizarea aceleiași Angelina Roșca transpune discursul narativ al lui Tolstoi într-unul dramatic amplu, desfășurat pe multiple planuri narative, construite cu ajutorul numeroaselor personaje. Rezultatul este un caleidoscop viu al vremurilor. De atunci, dar și de acum, întrucât autoarea dramatizării și regizorul introduc un personaj nou, terapeuta, reprezentativ pentru vremurile noastre. Iar renumitelor abisuri slave, ca și sentimentalismului rusesc, le ia locul, în viziunea impusă de regizor, un dinamism ieșit din comun. Soluția este aceeași valorificare a spațiilor înguste astfel încât acțiunile se coagulează iar personajele, oricât de diferit ar fi mediul în care trăiesc, par să respire în același loc. În acest spațiu îngust, coridor între viu și neant, își va face loc, spre sfârșit, locomotiva, semn al destinului implacabil.

 

Anna Karenina, Teatrul Mic

Pasiunile măcinate între dinții prejudecăților și ai normelor sociale, patimile de toate felurile, gama de relații de familie, soți geloși, mame autoritare, plus complexele rezultate din asemenea interacțiuni, culpabilitate, neputință, etilism, toate se intersectează în spațiul îngust, limitativ de la Teatrul Mic. Acțiunile reflectă o privire transtemporală, încadrându-se în categoria realităților general valabile. Doar că acestea devin mult mai captivante, mai acut reale câtă vreme sunt însoțite de marote ale zilelor noastre, de cluburi pentru nouveaux riches, desigur, cu vestimentație adecvată sau de ședințe de terapie. Dar cel care coagulează totul în impresia de actualitate este ritmul accelerat, cu situații care se schimbă la minut. Și lumea politicienilor veroși, aceiași în orice epocă.

 

Anna Karenina, Teatrul Mic

Valoarea indiscutabilă a spectacolului decurge din finețea cu care a lucrat Dumitru Acriș la interpretare. Nu se poate vorbi despre roluri principale și roluri secundare. Indiferent de întinderea lor, actoricește, toate partiturile sunt acoperite impecabil. Regizorul își nuanțează personajele, de la scrobeala și meschinăria afectivă a lui Karenin la zbaterea interioară a lui Vronski, între delicatețe, supunere, pasiune și încercări disperate de diplomație, de la indecizia cronică rezultată din complexul de inferioritate al lui Levin la frivolitatea, apoi nimicirea interioară a Kareninei.

Anna Karenina, Teatrul Mic

 

Cristina Rusiecki: Ați lucrat timp de 12 ani ca actor. De ce ați renunțat la actorie în favoarea regiei?

Dumitru Acriș: Pentru că, dacă aveam un regizor bun, foarte bun, cred că nu renunțam niciodată la actorie. Mie îmi place să joc, dar cumva cred că asta vine și de la profesorul meu, Leonid Heifetz, din Moscova, când făceam studii de regie, care mi-a zis „trebuie să alegi: sau actorie sau regie, nu poți să joci și să montezi”. Și am ales regia pentru că conține arta actorului. Atunci când explici unui artist, oricum treci prin tine tot absolut și automat, adică oricum conții cele trei-patru ingrediente după Stanislavski: regizor, creator al spectacolului, pedagog, actor care poate să arate, să explice. În toți patru-cinci ani de facultate la zi în Moscova jucam cu actorii cu care montam spectacole. Era obligatoriu. Am trecut prin tot programul actorilor, arta vorbirii, arta actorului, dans, scrimă, biomecanică, iar după masă, regie. Era obligatoriu, era una dintre condiții. Asta a făcut și Joldak, care este absolvent al GITIS, ca și lui Anatoli Alexandrovici Vasiliev, Rimas Tuminas, Eimuntas Nekrošius. Eu am absolvit regia la Leonid Heifetz, care a fost studentul Mariei Osipovna Knebel care, la rândul ei, a fost studenta lui Stanislavski. Profesorul meu a murit acum doi ani în urmă, la vârsta de 82 de ani, dar ne-a fost ca un tată.

Pescărușul, Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu

Cristina Rusiecki: De ce ați părăsit Moldova și v-ați mutat în România?

Dumitru Acriș: Pe mine de România mă leagă multe lucruri, oameni și locuri de foarte mulți ani. Am pornit de la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște, în 2008, când am jucat în monodrama Hitler in Love. Apoi, primul spectacol pe care l-am montat a fost Furtuna de Ostrovski în 2014, tot în România. După aceea am făcut multe montări în România, dar am montat și la Chișinău câteva spectacole.

Cristina Rusiecki: Ce fel de regizor vă considerați? În ce categorie v-ați autoîncadra?

Dumitru Acriș: În categoria în care continuu să învăţ, să studiez, să aflu. Când o să se termine toate aceste trei lucruri, cred că ori am murit, ori s-a întâmplat ceva cu mine. Am de învăţat foarte multe lucruri de la actorii cu care lucrez. Cumva, în fiecare montare a fost o completare reciprocă. Vrei să alergi la repetiţii şi după fiecare repetiţie vii mai bogat acasă pentru că le auzi fobiile, fricile, complexele, visele, năzuinţele, speranţele şi asta te menţine în formă şi te face să nu-ți pierzi cea mai mare calitate în afară de cea de regizor, aceea de a fi om. Avem de evoluat și de învățat foarte multe lucruri în categoria aceasta.

 

Martiri, Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu”, Petroșani

Cristina Rusiecki: Dați-mi un exemplu pentru ce ați învățat de la actori.

Dumitru Acriș: Dacă încep de la Sibiu, de la Ofelia Popii, cu care am lucrat frumos, am învățat să am răbdare, să nu fiu mulțumit de mine și să mă arunc, chiar dacă e riscant, pentru că atunci primesc plăcere din ceea ce fac. De la Marius Turdeanu am învățat ceea ce am învățat și la Moscova, că teatrul trebuie distrus. În teatru nu trebuie să joace nimeni nimic și asta am înțeles la Marius Turdeanu. El nu joacă, el este, el există aici, acum. Am mai învățat de la Adrian Matioc, de la Pali Vecsei, de la toți cu care am lucrat... Sunt foarte multe calități umane în toți artiștii cu care mă întâlnesc. Mă consider un om norocos, dacă vorbesc și de Anna Karenina, de întâlnirea mea cu trupa Teatrului Mic, o trupă extraordinară. Înveți să rămâi om și ai de aflat și de învățat foarte multe lucruri de la Ana Bianca Popescu, Cristi Iacob, Ionuț Vișan, Vlad Logigan. Cred că toată viața e formată din întâlniri și despărțiri și acestea sunt cele mai emoționante și în teatru. Dacă regizorul știe cum să le construiască, atunci spectacolul devine foarte emoționant.

Doar cu două-trei ore înainte de premieră construiesc momentul final, când actorii ies la aplauze, de parcă ar fi un ritual sau de parcă aș preda spectacolul în mâinile lor: voi răspundeți mai departe de copilul ăsta mic, cum o să facă primii pași, cum o să rostească primele cuvinte, cum o să-l creșteți și cum o să evolueze.

 

Anna Karenina, Teatrul Mic

Cristina Rusiecki: Aveți o colaboratoare constantă, care vă ajută la dramatizare, Angelina Roșca. Cum lucrați cu ea? Ce îi spuneți la început? Ce recomandări îi faceți?

Dumitru Acriș: A fost uşor cu doamna Angelina pentru că ea a absolvit tot GITIS în Moscova, aşa că discutăm pe aceeaşi limbă. Mi-a fost şi profesoară când făceam Master-ul la Chişinău şi patru ani când eram la actorie. Este vorba de a pătrunde în esenţa materialului şi, dacă vorbesc de dramatizare, cel mai important este să poţi selecta cele mai relevante scene, nepierzând firul roşu şi ducând totul spre suprasarcină, având grijă de fiecare personaj în parte.

Cristina Rusiecki: De exemplu, la Anna Karenina, ce aţi vrut să păstraţi? Care a fost conceptul iniţial de la care aţi pornit?

Dumitru Acriș: Ideea cu psihoterapeutul, un concept foarte sănătos, îi aparţine doamnei Angelina Roşca. În paralel cu linia Annei Karenina interpretată cu multă forță, pasiune și profunzime de Ana Bianca Popescu, am avut grijă să păstrăm liniile cele mai importante ale tuturor personajelor din roman. Prin câteva acțiuni trasăm linia mai multor familii sau cupluri. Având în vedere că ne adresăm unor diferite categorii un public, ne-am gândit că fiecare găsește ceva. Pe unul îl ating momentele lui Karenin. În pielea lui a fost orice bărbat. Altcineva se încarcă de la Ionuț Vișan sau Vlad Logigan, adică de la Vronski, altcineva de la personajele Oanei Pușcatu, Andrei Seușan. Știu că majoritatea tineretului merge astăzi la terapie, neluând în seamă că şi terapeuta este un om viu, că şi ea se confruntă cu nişte probleme personale. Am încercat să facem un aliaj, să-i unim pe toţi. Spectacolul nu e numai despre Anna Karenina, ci despre toţi omuleţii care ni s-au părut profunzi şi importanţi în acest roman. Am vrut să nu scăpăm nimic, să păstrăm nodurile sau cuplurile care cumva influenţează povestea.

 

Anna Karenina, Teatrul Mic

Cristina Rusiecki: Dar, dincolo de cupluri şi de povestea fiecărui personaj în parte, mi s-a părut că există un tablou general care cuprinde foarte multe straturi ale societăţii, care înglobează toată istoria, deşi e actualizat şi contemporan. Adică aţi reuşit să transmiteţi mai mult decât povestea cuplurilor sau a unui personaj, oricare ar fi el.

Dumitru Acriș: Nu cred că povestea, o ştiţi foarte bine, o găsim la Dostoevski, pentru că Fedor Mihailovici Dostoievski ne dă întotdeauna timpul acţiunii, locul acţiunii, relaţii, evenimente, personaje, ne descrie cele mai mici amănunte. Eu nu ştiu cât de cretin regizor trebuie să fii ca să nu fii foarte atent. Citeşti un roman de-ale lui Dostoevski, în care se dă tot absolut, vorbesc pentru tine ca regizor, dacă vrei să montezi romanul. Pentru regizor este foarte convenabil, atunci când montezi un spectacol, să te arunci în diferite locuri ale acţiunii pentru că acolo apar și alte straturi ale societății, statut, locuri ale acțiunii și asta e timpul acțiunii și asta cred că ține foarte mult de școală. Le mulțumesc foarte mult direcției Teatrului Mic, lui Ștefan Lupu pentru că au avut și răbdare și încredere. Le-am zis din start, nu este o poveste simplă, trebuie să avem răbdare. Eu zic că a fost o echipă sănătoasă și că actorii iubesc spectacolul ăsta, dar cred că iubirea sau atitudinea față de spectacol se naște din repetiție. Atmosfera se adună în procesul de repetiție, când actorii știu că nu-i simplu și că la fiecare replică ne întoarcem și încercăm să căutăm în cele mai mici substraturi. E greu și actorii prețuiesc procesul de lucru și asta se răsfânge mai târziu în spectacol.

 

Cristina Rusiecki: Ce anume vă interesează la un text atunci când hotărâți să-l montați?

Dumitru Acriș: Sunt mai multe ingrediente. În fiecare teatru unde sunt invitat să montez, trebuie să văd în primul rând trupa. Fac un workshop de o zi-două, fac cunoștință cu trupa. Toți se întreabă ce o să se întâmple la acest workshop. Cred că noi ne cunoaștem pur și simplu ca oameni când aflăm multe despre actori: cine și cum trăiește, cine cu ce respiră, ce-i place, ce nu-i place, sunt noțiuni super general umane. Adică trebuie să-i înțelegi pe cei de aproape, să vezi ce ar vrea și, cel mai important, trebuie să ții cont și de tine ca regizor. Parcă e un roman de dragoste între mine și trupa acelui teatru cu care mă întâlnesc timp de două luni. Totul este bazat pe respect, pe iubire reciprocă, pe deschiderea unor răni pe care le închidem sau le ascundem sau nu vrem să vorbim despre ele, complexe dosite. De asta nu permit nimănui să asiste la repetiții, pentru că se discută lucruri foarte, foarte intime, personale. Și mi se pare că un regizor este obligat să creeze atmosfera cuvenită pentru ca actorii să-și deschidă interiorul, sufletul. După care încerc să văd ce ar fi util pentru acest teatru, pentru această trupă, pentru ca acest material pe care îl propun să-i dezvolte. Și, oricât ar suna de egoist, trebuie să fie foarte interesant pentru mine în primul rând, să rezonez cu materialul respectiv, să-l simt foarte aproape, să am curajul să-l trec prin mine, să-mi găsesc momente asociative, asemănătoare cu ceea ce se întâmplă acolo sau, cel puțin, cu magicul stanislavskian, ce-ar fi dacă... Atunci mă arunc în situația ce-ar fi dacă s-ar întâmpla cutare sau cutare situație cu mine. Trebuie să fie un material profund. Apropo, din aprilie începem Maestrul și Margareta de Bulgakov, la Teatrul Mic.

 

Pescărușul, Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu

Cristina Rusiecki: Într-un peisaj în care la modă sunt performativitatea, teatrul post-dramatic, dvs puneți accent pe emoție puternică, pe un teatru visceral, pe relații. De ce această opțiune?

Dumitru Acriș: Cred că vine din școala de teatru pe care am făcut-o la Moscova. Timp de cinci ani la zi, de dimineața până noaptea ni se spunea un singur lucru: căutați esența, uitați-vă în profunzime, vedeți ce e cu oamenii ăștia și apoi normal că o să dați formă acestei povești. Teatrul, astăzi, se mișcă cu pași rapizi, apelează la diferite modalități de expresie din cinematografie sau din alte domenii. Eu cred că trebuie ținut cont de profunzime și de esență. Mi-e foarte aproape teatrul care se adresează sufletului, teatrul pentru oameni, despre oameni și pentru oameni. În România am avut noroc de teatre și de artiști cu care să pot rezona, să fim pe aceeași lungime de undă. Forma este importantă, dar nu este cea mai importantă. Există teatru pentru ochi și există teatru pentru creier. Mie mi-e mai aproape teatrul pentru suflet, pentru inimă.

Cristina Rusiecki: În Intrigă și iubire de la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani ați schimbat mult din textul lui Schiller. De ce? Ce efecte ați vrut să scoateți?

Dumitru Acriș: E adevărat, s-a schimbat foarte mult pentru a actualiza piesa lui Schiller pentru 2025, altfel riscăm să se creeze prăpastia dintre spectatori și actori și mi se pare greșit. De aceea am încercat ca spectacolul să fie despre oameni. Același președinte și aceeași soție a președintelui sau fiul acestei familii sunt oameni, în primul rând, și după asta urmează statutul. Este problema mai multor filme istorice pe care le-am văzut. Când văd personajul pe tron sau cu coroană, se joacă statutul, dar eu vreau să-l văd acasă, unde este slab, fragil, să-l văd cum doarme, ce nu-i dă pace, ce-l deranjează, cum petrece o zi acasă cu soția sau singur cu el. Nuanțele acestea sunt mult mai importante, mult mai interesante pentru mine. Spectacolul este despre om, despre fricile lui, despre cumpenele prin care trece. Dacă eu, ca regizor, oricum sunt obligat să motivez fiecare personaj, să-l îndreptățesc și atunci îl și judec, îl și apăr și încerc să-l înțeleg, să-l accept și să-l iubesc.

Pentru că fiecare om, dacă pătrunzi în acțiunile pe care le face, are o motivație foarte serioasă. Orice acțiune întreprinsă de noi, undeva în adâncuri, are o motivație fie din iubire, fie din lucruri nespuse, din orgolii. Sunt foarte multe și în acest proces de lucru este foarte important să ajungi până la esență, să înțelegi de ce personajul a făcut gestul respectiv, de ce se comportă așa. În România am dat peste actori foarte inteligenți care pun întrebări serioase. Când lucram la Livada de vișini cu Ofelia Popii, la un moment dat, i-am spus „Ofelia, noi am stabilit ce faci aici”. Iar ea a răspuns „nu, vreau să te întreb ce simt aici”. Mulți actori întreabă ce fac eu aici? Hai să încercăm să vedem ce simt eu aici. Ce se întâmplă cu mine în condițiile date? Dacă eu aș avea un copil sau dacă aș avea mamă bolnavă, cum mă comport? Aici, desigur, intervine ceva serios legat de iubire. Mama trebuie iubită, copilul trebuie iubit. Și atunci dai tot.

 

Livada de vișini, Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu

Cristina Rusiecki: Până la urmă ajungem tot la iubire.
Dumitru Acriș: În 2014, când mi-am pierdut tatăl, eram la Moscova. Am venit acasă, a avut loc înmormântarea și seara eram înapoi la Moscova, repetam, pentru că aveam premieră. Nici n-am înțeles ce s-a întâmplat cu tata, de ce, dar după ce am ajuns la cămin, la Moscova, după repetiție, pe la patru dimineață, când am închis ușa, abia atunci am înțeles că nu mai am tată. Facem lucruri mânați de val, de condiții, de ritmul vieții. De exemplu, acum, în București, ne scapă lucruri. Dar e foarte important să te oprești la timp, tu cu tine. Să vezi ce vrei, ce-ți dorești pe bune, unde ești, de ce faci anumite acțiuni, să-ți dai un fel de dare de seamă, cinstit, tu față de tine. Atunci când pui capul pe pernă seara, n-ai cum să te minți. Să tragi linie după zi și să vezi cu ce ai rămas, unde ai greșit, poate ai supărat pe cineva, poate mâine dimineața începi ziua prin a-ți cere iertare, să zici am făcut un gest, dar n-am vrut, a fost din întâmplare sau... Ca să vezi actorii deschiși pe scenă, ei trebuie să se simtă iubiți, să simtă încredere din partea ta și atunci oamenii se deschid. Nu mi s-a întâmplat niciodată ca actorii să nu se deschidă la repetiții. Prin spectacolele care le montez, eu vorbesc prin ei, indirect. Noi spunem doar lucruri despre care nu avem curajul să vorbim la bucătărie sau în pat seara...

 

Cristina Rusiecki: Un spectacol mult lăudat a fost Ciuleandra. De ce alegerea aceasta și ce ați vrut să subliniați în spectacol?

Dumitru Acriș: Mie mi s-a părut, când am văzut trupa de la Petroșani, că e timpul de montat dramaturgia națională românească și atunci am apelat Rebreanu. Mi s-a părut o poveste. Dramatizarea îi aparține Angelinei Roșca. A fost o alegere foarte bună pentru că e o trupă unită, spațiul este foarte interesant. Mișcarea îi aparține lui Ștefan Lupu. Au simțit-o foarte aproape, chit că povestea este stilizată, actuală. Acțiunea are loc în 2025, dar este o poveste. Spațiul este intim pentru că se joacă cu publicul pe scenă. Am încercat să punem în evidență lucrurile care se trec sub tăcere. Spectacolul vorbește despre tradiții, obiceiuri, lucrurile autentice de la țară care se pierd în procesul de europenizare, care este foarte bun, dar e bine să nu pierdem satele, oamenii curați de la țară care sunt un pic altfel decât noi, cei care locuim la oraș. Mi s-a părut un fel de credo al celor din zonă, mi s-a părut că materialul acesta e pentru ei.

 

Ciuleandra, Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu”, Petroșani

Cristina Rusiecki: În spectacolele dvs, indiferent în ce secol s-a născut autorul textului, vedem adesea referiri la corupție, campanie electorală incorectă, șantaj, conflict între părinți politicieni corupți și copii. De ce?

Dumitru Acriș: Asta este și în Ciuleandra, da.

Cristina Rusiecki: Da, și în Intrigă și Iubire nu mai vorbim.

Dumitru Acriș: Și în Anna Karenina am ales scena cu avocatul, când Karenin îi spune ce are de făcut avocatului ca să o lipsească de drepturi pe Karenina. Aveți dreptate.

Cristina Rusiecki: De ce? De ce se întâmplă așa?

Dumitru Acriș: Eu nu fac teatru politic și nu sunt adeptul teatrului politic, dar cred că trebuie să ne referim lucrurile nedrepte care se întâmplă, la această nouă ordonanță, la ce se întâmplă și cu teatrele. Regizorul este obligat să rezoneze cu toate evenimentele care îi afectează pe oameni, indiferent de statut, indiferent de clasă socială. E important să simți pulsul tu ca regizor și, dacă este motivat, atunci există loc pentru povestea respectivă, dar spectacolul nu poate fi numai despre asta. Dacă autorul propune sau dacă tu simți că este loc pentru un extratext sau pentru o scenă care a apărut din studiu sau din discuțiile cu actorii la masă, atunci mergem înainte. Referirile la ce ne atinge azi, ce ne deranjează, ce ne doare, ca și foarte multe scene au apărut în spectacole din studiu și mi se par foarte autentice, chiar cu text scris special pentru o scenă sau alta. Trebuie să îi simți pe actori. Pornesc de la ei și toată povestea spusă la țigară sau la repetiție crește într-o scenă și atunci zicem, de comun acord, poate este loc în spectacol pentru o asemenea scenă. Și poate am avut noroc în România, dar iar vă zic, actorii sunt foarte curajoși, foarte deschiși și vor să vorbească.

 

Domnișoara Iulia, Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște

Cristina Rusiecki: Se întâmpla la fel și în Rusia?

Dumitru Acriș: Și în Rusia, unde am montat vreo 30 de spectacole, erau curajoși, dar asta a fost până la război. Eu am montat și Soljenițîn, am montat și Nikolai Erdman (Nikolai Erdman, colaborator al lui Meyerhold și autorul piesei Sinucigașul, interzise până la căderea regimului comunist, deportat în Siberia, a fost obligat să parcurgă 600 de km pe jos, n.r.), și Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, deși sediul teatrului era la un pas de Kremlin și puteau oricând să mă închidă sau să mă sancționeze. Era mai multă libertate până să înceapă Putin războiul. De asta am și plecat din Rusia când a început războiul, pentru că era foarte riscant. E foarte greu să creezi azi o politică repertorială, nu ai cum. Dodin reface Pescărușul, că dacă ar fi avut undă verde să monteze spectacole despre ceea ce se întâmplă acum în Rusia, l-ar fi închis de mult. De aceea sărmanii regizori, vorbesc de regizorii de forță, apelează la refacerea unor spectacole sau invită alți regizori să monteze la ei în teatru, pentru că dacă ar monta ceea ce simt și ce cred ar fi foarte periculos.

 

Cristina Rusiecki: Spectacolele dvs au mult dinamism: planuri care se derulează sincron pe scenă, scene bine tăiate, ritmuri alternative etc. Dinamismul ține de arta dvs poetică?
Dumitru Acriș: Cred că ține de temperamentul meu și de un nivel de chimie, de energie la care ajungem noi pe parcursul repetițiilor. Cumva se formează iureșul sau energia de care spuneți de comun acord cu actorii. Când esența lor iese la suprafață, când se arată cum sunt ei de fapt, rămâne ceva în spectacol, deși ideal ar fi ca toată povestea să fie topită în interior. Mie mi-e frică de teatrul vulgar și plictisitor,care nu am înțelege acțiunea psihofizică, pentru că asta ar însemna doar mișcare foarte agresivă. Acțiunea psihofizică poate fi interioară, atunci când un om nu se mișcă deloc, dar în interior sunt cioburi sau cuțite și cred că așa e cel mai corect. Ideal așa ar fi. Dar asta cred că vine cu timpul, de la spectacol la spectacol eu tot învăț de la ei.

Martiri, Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu”, Petroșani

Cristina Rusiecki: În opinia dvs, un spectacol bun înseamnă...
Dumitru Acriș: Un spectacol bun trebuie să mă înșface de suflet și să mă țină două ore, după care să am nevoie de câteva zile să-mi revin. Un spectacol bun e atunci când s-a lucrat mult cu actorii, adică nu te-ai salvat tu ca regizor prin forma pe care o propui, videomapping, lumini, artificii. Dacă un spectacol nu a reușit, în toate cazurile, vinovat este regizorul. Nu am întâlnit niciun actor care să vrea să joace prost sau să nu-i iasă rolul, dar asta depinde foarte mult de tine ca regizor, cât de mult poți să-i duci în profunzime și cât de mult să se adreseze inimii mele, sufletului meu, ca să mă regăsesc în spectacolul ăsta, în relația mea cu tata, cu mama, cu frații mei, cu bunicii mei, chiar cu mine, ca să mă pot regăsi. Dialogul e viu când se întâmplă între scenă și cei în sală.

 

Cristina Rusiecki: Ați vorbit frumos despre profesorii dvs. Nu v-ați gândit să îmbrățișați și drumul acesta?

Dumitru Acriș: Împreună cu Cristina Tomuș avem curs la Sibiu, la Universitatea „Lucian Blaga”, de Arta actorului, anul întâi. Avem nouă copii frumoși care au fost admiși și timp de patru ani o să încercăm să-i iubim, să avem grijă de ei și să-i creștem. Vom încerca un aliaj între școala românească de teatru și școala rusească. Încerc să-mi rup din timp ca să fiu cu ei, pentru că anii I, II, III sunt ABC-ul, trebuie să fii cu ei, lângă ei, au nevoie de susținere, trebuie îndrumați, trebuie să lucrăm atent cu ei, să nu distrugem nimic. Trebuie doar atent ghidați, ca să rămână ei înșiși, în primul rând, și să-i facem să se arunce. E altă generație, sunt mult mai deschiși, sunt mult mai citiți, mult mai inteligenți. Majoritatea a luat bacalaureatul cu nouă și ceva. Cred că vom învăță mult de la ei.

 

Cristina Rusiecki: Ce anume?
Dumitru Acriș: Să fim mult mai deschiși. În 2000, când făceam noi studiile de actorie, eram mult mai anchilozați, mai blocați, mai timizi și profesorii cred că s-au chinuit mai mult cu noi. Aici e mult mai simplu. Ei vin deschiși, ei vor, ei sunt informați sau găsesc foarte repede informația și sunt prezenți. Și asta mă bucură. Cred că ochișorii ăștia care așteaptă și vor să cunoască nu îți dau pace, nu poți să vii nepregătit la ore. Asta te mobilizează, îți dă un tonus. Ești viu în permanență, pentru că eu știu că ei așteaptă și eu trebuie să vin să le dau. Și atunci când dai, devii mai bogat, pentru că știi că lași în urmă o generație de copii de care o să auzi mai târziu, poate o să lucrezi cu ei și te bucuri în interiorul tău. Tot ce e mai bun, tot ce ai învățat trebuie să împarți cu cineva. Nu luăm nimic cu noi în mormânt, de asta e important să lăsăm.

Domnișoara Iulia, Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște

Cristina Rusiecki: Care au fost cele mai mari satisfacții din carieră?
Dumitru Acriș: Satisfacții? Eu am o chestie, vă spun în secret, m-a întrebat cineva de ce ai dat premiera azi, la ora 21.30, s-a terminat și mâine dimineață fixezi alte repetiții în alt teatru? De ce nu te bucuri? Macar o săptămână, două, să conștientizezi ce ai făcut, unde ai greșit, unde mai ai de ajustat... Eu intervin oricum în spectacolele mele de fiecare dată. Chiar dacă a ieșit premiera, și peste o jumătate de an, și peste un an, mă duc pe neașteptate, intru și de fiecare dată încerc să schimb sau să intervin cu lucruri noi. Sunt scăpările mele, nici măcar nu ține de artiști. Le mulțumesc actorilor că sunt deschiși și se aruncă în toată nebunia asta. Dar nu-mi permit să simt satisfacție. Mă bucur când mi-au ieșit niște lucruri, sincer, dar mi-e frică să mă trezesc dimineața și să nu mă duc la repetiții. Atunci mi-e rău fizic. Adică seara ne îmbrățișăm cu artiștii, ciocnim un pahar de șampanie, ne spunem mersi de lucrurile pe care le-am învățat, pentru că pe tot parcursul procesului de repetiții eu nu ies niciodată cu artiștii, nu ieșim la băut. Doar în ziua premierei, atât, este lege! Atunci, în seara premierei, ne spunem foarte multe lucruri: „ții minte ziua de repetiții, atunci m-a durut... sau ții minte..., îți mulțumesc pentru ziua aceea de repetiții când am găsit, am dezghiocat sau am disecat scena cutare, îți mulțumesc pentru că e o chestie foarte intimă”. De regulă, a doua zi, dacă nu dimineața, atunci după masă, eu am repetiții fixate în alt loc.

 

Cristina Rusiecki: Dar atunci când mai aveți timp să vă pregătiți următorul spectacol?
Dumitru Acriș: Multe pregătiri sunt în pauze. Când e vorba de dramatizare, îmi iau timp câteva zile. Când merg într-un teatru, am conceptul pregătit, numai că eu știu sigur că foarte lucruri apar în procesul de repetiție. Oricum trebuie să merg pregătit, vorbesc de scenografie, de dramatizare, de concept, ce vreau să spun cu spectacolul, dar asta ține de bucătăria mea, cum le fac pe toate. Important e să am putere să merg mai departe. Am o frică, nu știu de unde vine, am impresia că am de trăit foarte puțin, că am foarte multe de spus și n-o să reușesc. De asta când încep un spectacol, prima repetiție vorbim doar despre timp. Cred că vine și de la Moscova chestia asta, când profesorii ne spuneau dacă vrei să repeți, nu trebuie să amâni. Nu hai că vedem, vorbim, ne auzim după anul nou, după sărbători. Nu!, mâine dimineață adun trupa, la 10 fixez repetiția, pentru că mâine poate să nu mai fie. Cred că asta vine de la profesorul meu care îmi spunea ai o idee, ai un gând, ai materialul, trebuie să găsești țara, trebuie să găsești orașul, teatrul, trupa necesară și dacă le ai, atunci mergi, fixează repetiția mâine dimineață. Ceea ce nu putem noi întoarce e timpul pe care l-am pierdut sau l-am trăit incorect sau ajungem să trăim doar din amintiri. Dar de trăit, cum spunea tata, să trăim cumva ca amintirile să fie plăcute și, când te uiți în trecut, să vezi lucruri frumoase, să nu-ți fie rușine, să nu-ți fie frică să te uiți în urmă și cu demnitate să zici da, am făcut cum am simțit și așa mi s-a părut corect. Să nu rămână regrete.

 

Ciuleandra, Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu”, Petroșani