UN ARTICOL DE CRISTINA IORDACHE
Spectacolul de debut al lui Ciprian Chiricheș, Yen, scris de dramaturga Anna Jordan și montat la Teatrul Național din București, în cadrul programului 9G, funcționează ca un semnal de alarmă asupra modului în care expunerea constantă la un conținut digital contribuie la deformarea percepției tinerilor asupra intimității și relațiilor umane. Această alienare este însă doar simptomul unei cauze mult mai adânci: lipsa părinților din viața copiilor, care se răsfrânge brutal și dramatic asupra viitorului acestora. Totul ne este servit sub forma unei felii de viață crude, în care spectatorul este lăsat singur să decidă ce înseamnă abuzul și unde se trasează, de fapt, limita lui.
Din punct de vedere regizoral, Ciprian Chiricheș propune încă de la început o tentativă de spargere a celui de-al patrulea zid. De cum intră în sală, spectatorii îi găsesc pe băieți jucându-se pe consolă de minute bune, ignorând complet audiența, un mecanism de pre-show menit să evidențieze monotonia și degradarea mediului familial, inducând o senzație inconfortabilă de intruziune. Ceea ce se resimte însă pe parcursul reprezentației este o anumită liniaritate a scenelor și a graficului de intensitate. Fiecare secvență ajunge să-și atingă propriul climax intern, însă acest lucru diminuează forța punctului culminant al spectacolului, privit ca întreg.
Cu un parcurs realist, aproape naturalist la nivel scenografic (Maria Constantin), imaginea vizuală de final este cea care reactivează tema centrală: speranța. Poate că nu totul este atât de gri precum pare, dar, în același timp, nu poate fi ignorată materia primă imprimată în primii ani de viață. O altă alegere care contribuie la sublinierea angoasei și a ignoranței ce pun stăpânire pe universul acestei familii este paralelismul acțiunilor scenice. Cei doi frați, deși pornesc pe drumuri diferite în urma tensiunilor, reușesc să păstreze acea conexiune fragilă a doi oameni care, într-un fel, s-au crescut unul pe celălalt.
Decorul naturalist încadrează imposibilitatea de a schimba starea precară în care aceștia se află. Pereții gri, cu aspect de beton neterminat sau jupuit, contrastează cu gadgeturile folosite de Bobbie și Hench în jocurile lor video. Televizorul este așezat direct pe podea, între cabluri întinse și resturi de gunoaie, într-o imagine a priorităților deformate. Singura ancoră a speranței din acest cadru șters și plin de igrasie este fereastra, un pilon simbolic evidențiat atât prin replici, cât și prin jocul actoricesc. În ceea ce privește costumele, acestea reflectă vârsta și condiția socială a fiecăruia. Frații poartă haine sport, în special jerseys, ce par utilizate până la refuz. Nici mama nu face notă discordantă, iar singura care se desprinde din acest peisaj este Yen, în momentul în care probează o rochie ce pare să aparțină unei estetici complet diferite.
Cheia regizorală a coliziunii dintre personaje este Jennifer (Diana Pomparău), poreclită Yen, un element de contrapunct în haosul abuzului domestic și al unei nepăsări cronice ce domină raportul adulți–copii. Numele i-a fost dat de tatăl ei cu sensul de a tânji după ceva, posibila expresie a unui copil dorit și crescut într-un mediu al iubirii. Coregrafia stângace a actelor de violență fizică și a înfiripării unei idile adolescentine este dublată de un cod al luminilor: o alternanță între galben (tandrețea dintre mamă și fiul dorit, Bobbie) și albastru (un declanșator cromatic al agresivității).
La nivelul universului sonor (Teodor Zamfir), se remarcă lătratul obsesiv și un telefon care sună continuu, dar la care nimeni nu pare dispus să răspundă. Câinele, deși absent fizic, devine o entitate fantomatică în trăirile celor de pe scenă. Simbol al disfuncționalității, el apare ca ultima verigă de afecțiune din mediul în care se complac băieții. În plan mitologic, acest animal face legătura între lumea celor vii și cea a întunericului; este semn al fidelității, dar și al funebrului, un păzitor care poate deveni sfâșietor pe măsură ce protagoniștii se transformă. Mai mult, prezența sa invizibilă pare să o atragă pe Yen în acest univers sobru, ca o supunere la același destin degradant.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.