Literaturile europene utilizaseră motivul iluminist al „bunului sălbatic” (ce vine din lumi încă „necorupte” de civilizație și, „având o puritate de copil”, relevă disfuncții ale societăților locale) cu amerindieni sau cu central-asiatici, de la Montaigne și Rousseau la Chateaubriand. În cele din urmă, după ce căutarea iluministă a „purității naturale” străbătuse toate continentele, din Canada și Amazon în Oceania și înapoi în Orientul Apropiat,  în secolul 19 este descoperit un alt tip de „bun sălbatic”, țiganul, aproape integrat în comunitățile europene și, în același timp, separat radical de acestea. Simbol dublu, pentru anomie (ignorarea legilor civilizației occidentale) și pentru bucuria de viață, gitana ficțională dovedea nu doar o interiorizare geografică a acestui motiv cultural, dar și o nouă treaptă în interiorizarea psiho-culturală a valorilor iluministe, citite în spiritul lui Rousseau sau adaptate liber. Pe urmele lui Bizet, care consfințește tema în opera „Carmen”, civilizația vestică, și în primul rând „la belle eopoque” pariziană, avea să abstractizeze un prim concept adaptativ-dezadaptativ, „boema”, care nu reprezenta o încercare de integrare nici socială, nici imagistică a rromilor, ci doar revigorarea spiritului european prin indexarea lui cu unele valori naturale, așa cum ele erau percepute în secolul 19.