UN ARTICOL DE OLTIȚA CÎNTEC

Perimetrul culiselor unui festival este un spectacol în sine. Accesibil doar curatorului și echipei de organizare, adiționează situații care, pe moment, cresc oboseala și activează ingeniozitatea cu care se gestionează neprevăzutul. Sunt curatorul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (ediția 2025 am așezat-o sub genericul „putere și vulnerabilitate”, un maraton de nouă zile, cu peste 400 de invitați din 16 țări ale lumii, de pe trei continente, care au evoluat în 25 de locuri din oraș și au reunit în jur de 35 000 spectatori). Iată câteva dintre ele, postfactum sunt foarte amuzante.

Dau, într-unul dintre materialele trimise de teatre la prezentarea artistică a spectacolului selectat pentru ediția a XVIII-a a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași peste o cacofonie. Din categoria celor flagrante: „că…când”. Zic în sinea mea, asta e, i-a scăpat cuiva de la PR ori de la secretariatul literar, că de-o bună vreme încoace balanța înclină mai mult către marketing, în defavoarea muncii efective de documentare și asistență dramaturgică în creație. Deschid o paranteză pe chestiune, în ideea că acest departament din structura organizatorică a oricărei instituții teatrale ar trebuie reorientat și la noi către funcționalitățile atribuite lui în sistemul german. Acolo responsabilitățile țin mai ales de componenta literar-dramaturgică a artei scenice. Deși duce cu gândul la autorul piesei, nu aceasta e treaba dramaturgului ca angajat al unui teatru. El se preocupă de documentarea și asistarea din perspectivă literară a producerii spectacolului, însoțindu-l de la primele repetiții până la premieră. N-ar fi deloc rău ca o asemenea recompartimentare să aibă loc și în România. În anii din urmă, dinamica ocupațională a adăugat secretariatelor literare noi atribuții. Poate e momentul ca titulatura „secretar literar” (de dată ante-1989) să se modifice, urmând mersul vremii, și să fie denumită altfel. Partea de PR e deja o specializare conexă, în absența căreia drumul către public al unui spectacol e suferind. Secretariatul literar/dramaturgic (în sensul de mai sus) e parte a procesului de creație pe latura ce ține de textul de scenă (indiferent de forma lui), marketingul se activează pre-premieră și continuă atâta timp cât titlul se menține în atenția publică, adică pe afiș.

Dar să revin la cacofonia de la care am pornit, o remediez, continui citirea scurtei prezentări, zbang, altă cacofonie, din altă gamă, tot flagrantă: „că…ca”. Mă întristez, o remediez și pe aceasta, în gând sper sincer ca seria să se oprească aici. Parcă mi-e și frică să merg mai departe, iau câteva clipe de pauză, trag adânc aer în piept. Cacofonii nu mai întâlnesc, doar niște repetiții supărătoare, editez, le înlocuiesc cu sinonime. Trebuie s-o spun, cu durere profesională, sunt taaare dezamăgită, e vorba de obrazul instituției la mijloc, puțină rigoare, ce zic puțină, cât de multă, e obligatorie.

***

Altă „bătălie” e de dus cu numărul și numele fotografiilor. Aici discuția e mai lungă, merită să elaborez.

Fotografia de teatru are însușirile ei obligatorii. În principal, să fie revelatoare pentru spectacol, să-l esențializeze. Vorbim de imagini de promovare, care să atragă, să alimenteze curiozitatea celor care le privesc, ale spectatorilor. Calitatea, rezoluția sunt esențiale atât pentru print, cât și pentru online. Mai contează și numărul. Am primit de-a lungul anilor, de la două poze, la, anul acesta, 85. Nu glumesc! Muncă de selecție – eu văd în prealabil spectacolele invitate, adică pot alege, dar nu e treaba organizatorului să facă asta. Și, în cele din urmă, dar nu ultima normă, ele trebuie salvate cu numele spectacolului. Și aici am faze tari. Unii le trimit cu numărul atribuit aleatoriu de aparatul cu care au fost surprinse ori de device-ul pe care au fost stocate. Originalitatea continuă: unii le salvează cu numele fotografului care le-a făcut. Indiscutabil, numele acestuia trebuie specificat. Dar nu astfel. Cum ziceam, firesc este ca imaginile să poarte titlul spectacolului.

Încă o curiozitate pe subiect. În România, producătorii lansează în spațiul public o avalanșă de secvențe surprinse din spectacol. Spre a trage publicul. În țările apusene, practicile sunt ceva mai rezervate din motive de copyright. Ideea e să stârnească interesul spectatorilor, dar să nu le dea spoilere prin inundarea canalelor de comunicare cu fotografii. Alt tip de strategie.

***

O situație bizar-nostimă a fost anul trecut, când unul dintre invitați a refuzat camera atribuită de recepție. Ca să vă faceți o imagine a complicației în care ne aflam din punct de vedere organizatoric, prețul camerelor variază în funcție de orientarea ferestrelor. Cele cu view sunt mai scumpe, iar când ai de cazat sute de invitați, nu prea e loc de upgrade-uri și de diferențe. Dar în cazul pe care-l relatez, nu pespectiva era problema. Numărul camerei era: 313. Întâi n-am priceput care e buba, nu-s superstițioasă, dar omul era efectiv terorizat că ar trebui să-și petreacă următoarele zile într-o camera cu numărul 13 în componență. E legendară teama multor artiști în legătură cu diverse lucruri. Cel mai celebru exemplu e Macbeth al lui William Shakespeare. În spațiul britanic practicienii evită să-i spună numele, recurg la The Scottish Play, un alias de la care se așteaptă să fie purtător de noroc. Istoria prejudecății e legată de câteva accidente nefericite pe care le-au avut interpreții personajul titular. Se pare chiar că primul interpret al rolului, la data premierei absolute, ar fi murit, sursa ghinionului irațional originându-se în acest incident. Cauza morții fusese cu totul alta. Caracterul sângeros al tragediei contribuie și el la credința că răul dramaturgic se transferă din ficțional în real. Alții consideră că fluieratul în scenă atrage și el nefastul, că trebuie să intri în scenă doar prin dreapta și câte și mai câte. Imaginația artiștilor e extrem de bogată.

Încerc să-l liniștesc pe invitatul nostru, să-l înțeleg, să-l conving. Nimic! Mă roagă să nu mă supăr, să încercăm găsirea unei soluții. Dificultatea vine din faptul că hotelul e full. Rezolvarea a găsit-o hotelul, care, obișnuit cu clienți atipici, a schimbat rapid plăcuța de pe ușă. A completat cu 312 bis. În ziua check out-ului au revenit la varianta inițială.

În multiplele mele trasee teatrale, am stat de multe ori în camera cu numărul 13, dar pentru a evita conjuncturi precum cea descrisă, multe hoteluri sar peste acest număr ori scriu 12 bis. Pentru liniștea celor care poposesc acolo.

 

***

Specialiștii zic că teatrul lambe-lambe este cea mai recentă variantă de animație, cu o istorie de câteva decenii, cu puțin sub o jumătate de secol. Brazilia e spațiul național unde au fost susținute primele reprezentații de teatru de păpuși pentru o singură persoană. E o scenă în miniatură cu personaje „ascunse” într-o cutie instalată pe un trepied, păpuși mânuite de un singur actor într-o scenografie liliputană. Denise di Santos și Ismine Silva au patentat lambe-lambe, prin susținerea primei producții de acest fel, The Childbirth Dance, în 1989, în stradă, în orașul Salvador. Numele acestei practice provine de la vechii fotografi brazilieni (lambe-lambe), iar varianta s-a răspândit rapid, prin ineditul ei și întrucât e ușor deplasabilă. E o experiență intimă, nu necesită o infrastructură complicată, e amplasabilă oriunde în calea curioșilor, necesită puțin spațiu, un singur artist și un singur privitor. Macheta are o fantă pe unde spectatorul urmărește în interior povestea animată. Unele sunt nonverbale, acompaniate de muzică înregistrată, ascultată la căști, altele presupun scurte intervenții verbale, spectacolul în sine nu durează mai mult de câteva minute, 2-5 maxim. E păpușărie la scară mică, minimalism, care s-a răspândit rapid în întreaga Americă Latină și apoi în Europa. Creativitatea a îmbogățit gama expresivității cu teatru de umbre, de obiecte, micro-marionete sau păpuși cu tijă stil Bunraku, ori, în spiritul secolului, media digitală.

Curiozitatea de-a descoperi ce e în interior e sursa atractivității. Pentru artiști provocarea vine din manualitate, din măiestria de-a manipula păpușile într-o „scenă” liliputană și de-a relata un story coerent. La FITPTI avem lambe-lambe pentru prima oară, via Bulgaria, ArtLand Puppets Sofia. Care s-au specializat în această formulă și care organizează anual și un festival de gen. Ingenios!

***

După ce sunt semnate contractele (peste 800 de pagini, așa vrea birocrația noastră!), mă sună directorul să-mi spună că nu încape decorul. Cu vreo 10 zile înainte de debutul festivalului. Sunt 40 de persoane care fac deplasarea, 15 actori, restul tehnic, avion, două microbuze, un camion decor. Am mai avut circumstanțe din astea, cu niște ani în urmă, atunci a fost mai cringe, că era seara dinaintea reprezentației. În toiul nopții, am chemat colegii de la Ateliere și am tăiat decorul. Într-o manieră delicată, care a permis refacerea ulterioară. Cu decorurile astea e poveste lungă. Uneori, pentru cele din străinătate, a fost mai simplu să le refacem aici decât să plătim transportul internațional, costuri năucitoare. Înapoi la povestea de-acum! Le sugerez să facă o randare pe spațiul scenei, să vină cu lecțiile pregătite de la București. Așa au făcut și a fost bine.

 

 

***

Tramvaiul gândurilor l-am ideat ca formulă inedită de artă, spectacol în Tramvaiul aniversar Teatrul Luceafărul Iași – 75 de ani de existență artistică. Tramvaiul acesta circulă pe liniile din oraș din primăvară, când am marcat aniversarea. Încă de atunci aveam în plan să îi dau și o utilitate estetică, așa că i-am comisionat lui Cristi Avram realizarea unui spectacol în acest mijloc de transport în comun. Așa s-a născut Tramvaiul gândurilor, l-am jucat în premieră în Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași 2025 și îl vom juca în continuare, publicul l-a primit excelent. La una dintre repetiții, să vezi pățanie! Echipa de artiști (actorii, regizorul artistic și câțiva tehnicieni), repetau (fără public) în mijlocul de transport decorat în culori vii și inscripționat cu numele instituției. Tramvaiul era în mișcare pe traseul Tg Cucu-Copou. În rond la Agronomie, capăt de linie, două mașini ale Poliției blocaseră calea de rulare și câțiva agenți erau pregătiți să intervină. Au stat de vorbă cu artiștii, cu vatmanul, au înțeles că e vorba despre un spectacol și că nu e cazul să se îngrijoreze cineva. Și-au făcut datoria, primiseră două sesizări telefonice de la cetățeni cu spirit civic care au crezut că e ceva real. A doua zi, pentru a preîntâmpina situații similare, am făcut o adresă la Poliție prin care i-am pus oficial la curent cu faptul că sâmbătă și duminică urmează să aibă loc reprezentații cu spectacolul nostru pe traseele Tg Cucu-Agronomie și retur, respectiv Tg Cucu-Tudor Vladimirescu-Podu Roș Tg Cucu. El nu oprește în stații, nu ia călători în timpul spectacolului, urcă, la punctele de plecare anunțate, doar spectatorii.