Un virtual și o bipolară

Print Friendly
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 19 august 2016 |

(D)efectul placebo este creația tuturor, de la prima la ultima replică. Timp de o lună și jumătate, în cadrul proiectului 9G, actorii au făcut improvizații și au scris textele.

Avem parteneri virtuali, familie virtuală, chiar și cîine virtual. Realitatea nu face decît să ne încurce.  Iar cînd virtualul nu este tocmai pe măsura dorințelor noastre, îl upgradăm la cîte o femeie gonflabilă. Supusă și permisivă... cum numai plasticul sau holograma știu să fie. Și atunci la ce bun  prietenii din realitate? Dacă ai chef de prietenie, te împrietenești pe FB. Dacă ești pus pe harță, sînt dispute căcălău în care poți să intervii. Ți s-a dus cheful de arțag, te retragi... Nu ține decît de un click. Acela pe care TU îl alegi. Loser în realitate, în virtual, TU ești împăratul. Aici nu te judecă nimeni. Naturalul și-a pierdut magnetismul. Mult mai real e virtualul.

Și atunci cum să nu vrem să suprimăm lumea fizică și să ne scufundăm din ce în ce mai mult într-una mai dulce, modelată după chipul și asemănarea fiecăruia? După conturul propriilor dorințe! Una în care tic-tacul supărător al timpului obiectiv a fost abolit. Sîntem singuri, dar în miezul lucrurilor. Cît din viața noastră e real și cît virtual? Cît e natural și cît e surogat? Cam de la genul acesta de „realități” a pornit echipa spectacolului (D)efectul placebo de la Teatrul Național București, o creație colectivă coordonată de actorul-regizor Ștefan Lupu, parte din programul 9G.

(D)efectul placebo

Creație colectivă coordonată de actorul-regizor Ștefan Lupu

Vlad Nemeş

Manechine albe, ciopîrțite și contorsionate, cu mîinile tăiate și picioarele în sus, în poziții silnice, simulacre de obiecte de consum de genul feminin, fixează punctul de reazem al personajelor. Sugestivul decor-instalație al Elenei Dobîndă și al Andreei Simona Gavrilă ne plasează din capul locului într-o lume artificială, a realității la mîna a doua, a treia, a nu știu cîta. Nimic mai relevant pentru dependența de acest univers artificial decît personajul Virtual Boy, timid în viața reală, calul de bătaie al bășcăliei din jur. Dependența sa de virtual reality este totală, emoțiile lui, după cum spune prietenul cel mai bun, se caracterizează prin „11011000”. Ba chiar întrega viață! Într-un hanorac banal, Vlad Nemeș, cu timbrul său cald, interiorizat, apasă cuvintele dublîndu-le de gesturi expresive.

Mai întîi, minute bune, actorii stau cu spatele la public, pe manechinele amputate. Cînd încep să se miște, o fac nervos și sacadat. Identitatea fiecărui personaj se conturează cu ajutorul unui monolog de debut. Spectacolul înaintează printr-un puzzle de scene, cu o canava fluidă, nu foarte coagulată, în mare parte bazată pe improvizația artiștilor. De altfel, (D)efectul placebo este creația tuturor, de la prima la ultima replică. Timp de o lună și jumătate, în cadrul proiectului 9G, actorii au făcut improvizații și au scris textele. Unul compunea un fragment, altul venea cu o idee, celălalt făcea referire la o melodie, altul la un film.

Rareş Florin Stoica

Alina Petrică

Chiar dacă textul în sine nu e foarte legat, iar planurile nu converg în mod necesar, el servește drept excelent pretext pentru explozia de energie și pentru demonstrația de virtuozitate a actorilor, fiecare cu momentele personale de strălucire. Alina Petrică și Rareș Florin Stoica demonstrează calități vocale remarcabile în interpretarea muzicii de operă sau a canțonetelor. Mai mult, toată distribuția își probează talentul și expresivitatea la dans și mișcare scenică. Același Rareș Florin Stoica (actor charismatic, cu privire expresivă, întrebătoare, cu atitudine cînd mirată, cînd jignită, cînd împăciuitoare) va performa spre final un dans plin de emoție și de semnificație cu iubita sa de plastic. Într-un alt personaj, Alina Petrică, cu mănuși și ghetuțe roșii, cu căștile pe urechi, posesoare a unui puternic accent moldovenesc, interpretează o simpatică femeie de serviciu, lipită de telefon, care dă instrucțiuni cum să-i fie îngrijită fiica. Prin pofta și știința de joc a tuturor, sub bagheta lui Ștefan Lupu, (D)efectul placebo derulează un carusel de atitudini și de relații, de momente delicate sau comice, îndîrjite sau spumoase.  

 

„Tot ce mi-ai spus mi-a făcut vaginul mai uscat decît cozonacul lui maică-ta!”

Interpretată de aceeași Alina Petrică, actriță de forță, cu un dinamism de zile mari, Mara, medic, crescută doar de mamă, a visat de cînd se știe să se mărite. Publicul îl ascultă pe soțul său vorbind cu aleasa. Doar că aceasta nu e Mara, ci o femeie... gonflabilă. Rareș Florin Stoica accentuează ambiguitatea. Sătul de obediența ei, personajul ar vrea să se despartă de iubita de plastic: chiar așa, femeia nu i se opune niciodată! Comicul e implicit. Dependența lui Bogdan de gonflabilă va aduce cuplul marital în fața psihologului. Scena dintre cei doi soți așteptînd să intre la doctorul care să-i vindece de probleme este suculentă. Într-un șuvoi nervos de cuvinte, Mara își varsă năduful pe nelipsitul și nevinovatul cozonac cu rahat al soacrei. Replicile Alinei Petrică explodează vulcanic, pline de umor.
Corolarul tuturor temelor din (D)efectul placebo stă în autismul lumii de azi. Ieșind de la spectacol, un prieten computerist a exclamat: „Este prima dată cînd cineva vorbește și despre noi... cînd mă simt reprezentat pe scenă!”. Pentru personajele de aici, orice relație din lumea fizică este sinonimă cu dizarmonia. Cînd prietenul său cel mai bun va veni în vizită la Virtual Boy pentru a-și sărbători ziua de naștere, acesta își va neglija complet musafirul, preferînd dialogul cu partenera din cască. L-am întrebat pe Vlad Nemeș cum a apărut personajul dependent de virtual:

Alina Petrică

George Bîrsan

Ioana Predescu

„Eu mă culc devreme, ea stă la televizor”

 Prietenul său, David, singur, traumatizat de moartea fratelui pe care nu a putut să-l salveze de la înec, vrea să refacă legătura cu omul cel mai apropiat. În interpretarea acestuia, George Bîrsan străbate o paletă largă, de la personajul cald, plin de umanitate și de poezie (mai ales cînd recită atît de frumos din Omar Khayam), la tenacitatea și îndîrjirea cu care vrea să-și salveze prietenul, iar apoi la monologul final, o adevărată piesă de rezistență, cînd întreaga furie și neputință a băiatului, pînă atunci, ca la carte, dau în clocot. 
Emblematică pentru ambientul nostru, în care fiecare se izolează în propria lume, este tînăra cu tulburare bipolară, oarbă la tot ce e în jur din cauza permanentei dispute cu cealaltă jumătate a ei. În rochie neagră, mulată, apariția Ioanei Predescu, actriță cu o sensibilitate specială, aduce instantaneu poezie și delicatețe. Timidă, fragilă, vulnerabilă, dedublarea sa în ipostaza compulsivă, cînd actrița va schimba tonul de la o replică la alta, se dovedește cu atît mai savuroasă. Iar lucrurile nu se opresc aici, căci nebuna care își plimbă trolerul, repetînd aceleași gesturi, se întinde pe jos, pentru ca imediat să-i amenințe pe ceilalți sau să se înfășoare sugestiv în funia turbulențelor neuro. Iată o mostră din eterna confruntare cu cealaltă jumătate în care se zbate: „Eu mă culc devreme, ea stă la televizor. Eu vreau să mănînc, ea vrea să bea, eu vreau rucola, ea vrea ceafă de porc. Eu vreau fustă, ea vrea pantaloni. Ea înjură în trafic, eu îmi cer scuze în locul ei. Eu vreau romantic, ea vrea porno. Horror! Trebuie să ne separam. Nu comunicăm, nu putem avea o discuție normală”.

Evadarea în virtual mărturisește, în cele mai multe cazuri, frica de real. Pe fondul ciripitului de păsărele, finalul este o pledoarie pentru întoarcerea la natură și la viața adevărată. (D)efectul placebo tratează problemele acute ale lumii noastre într-un spectacol comic, viu, revigorant, unde fiecare actor strălucește. Dați fuga și luați bilete!

(D)efectul placebo

Vlad Nemeş în dialog cu Cristina Rusiecki

Vlad Nemeș, actor inteligent, lucid, cu umor, autorul celor mai numeroase replici care au trecut de bariera selecției finale (producția de text însumînd cam de patru ori mai mult decît scenele rămase), povestește cum au decurs etapele realizării spectacolului (D)efectul placebo

Citiţi în „Mă simțeam foarte ciudat, ca la școală, cînd citești compunerea în fața clasei”

DSC_0263

Gabriela Hurezean

„Trăim într-o lume în care totul e falsificat, începând cu obiectele și terminând cu sentimentele și, uneori, cu existența însăși. Despre asta se vorbește/cântă/dansează în noul spectacol din proiectul 9G la TNB, ”(D)efectul Placebo”, o creație colectivă, exemplar pusă cap la cap de Ștefan Lupu, autorul conceptului și al coregrafiei.” (Gabriela Hurezean, Premieră la TNB: „(D)efectul Placebo” sau marea dezrobotizare, în Muze și arme)

 

Oana Bogzaru

„Se pun întrebări grave și se aduc în discuție teme dificil de abordat. Poate ar trebui să începem să ne temem de ceea ce construim cu propriile minți. Mediul virtual ne ademenește cu un infinit de alegeri: poți fi cine vrei, poți fi cum vrei, poți fi cu cine vrei. Încet, încet ne depersonalizăm, ne dispare individualitatea. Ne acceptăm cu greu pe noi înșine și aproape niciodată pe ceilalți. Refugiul pare cel mai sigur loc. Unul în care ești protejat și lipsit de răspunderi și responsabilități.” (Elena Coman, Refugiul, un fel de safe-room pentru subconștient, în Yorick.ro)

Ileana Lucaciu

„Acești actori minunați știu să cânte, să danseze și mai ales să gândească nuanțat fiecare replică, să o rostească trăind intens și subtextul ei. Construiesc astfel ireproșabil, în profunzime, personaje diverse, căzute în capcana evoluției lumii actuale.” (Ileana Lucaciu, Noua generație "9g", spectacol de nota zece)