„Identitățile comunitare alimentează conflictele în Africa iar identitățile de gen deșiră societățile occidentale”

Dan Burcea: Bună ziua Maliza, dictonul care spune că lumea este mică se verifică în cazul întâlnirii noastre prin intermediul rețelelor de socializare și al unei prietene comune pe care nu ezit să o citez aici, scriitoarea româno-congoleză de limbă franceză, Annie Lulu. Ca și ea, te-ai născut în România dintr-o familie mixtă româno-congoleză. Ai putea să ne dai mai multe amănunte despre tine și familia ta?

Maliza Kiasuwa: Sunt rezultatul prieteniei dintre doi dictatori, Mobutu și Ceaușescu, și al războiului rece. Tatăl meu făcea parte din prima serie de studenți congolezi invitați să studieze în România în cadrul ofensivei destinate să-i încânte atât pe cei din blocul de Est, dar și pe tinerii din statele africane. Tatăl meu a reușit să schimbe total regulile acestui joc, seducând o româncă, în ciuda tuturor interdicțiilor. Românii din această epocă erau foarte rasiști, numai că spleen-ul slav nu a reușit să reziste setei de viață congoleze. Ceaușescu aprobă prin semnătură această căsătorie, iar eu devin prima metisă româno-congoleză. Metisajul a constituit dintotdeauna un accident al istoriei, triste sau fericite, dar a făcut să se nască întotdeauna copii frumoși!

D.B.: Când ai părăsit România și Europa și ce parcurs educațional ai urmat în Africa unde ai fost crescută?

M.K.: Am părăsit atmosfera sufocantă din București de foarte tânără, de sărbătoarea capitalei Kinshasa, unde mama a învățat să danseze rumba congoleză. Era perioada de început a destrămării regimului lui Mobutu, o vreme purtătoare de formidabile speranțe. Prin politica „autenticității”, Mobutu impune cei trei „Z”: Zair pentru numele țării, al fluviului și al monedei. Este un fel de sfidare la adresa Belgiei coloniale pentru a le reda demnitatea congolezilor, care însă prefigurează autoritarismul regimului. Tatăl meu trebuie să renunțe la numele de botez, Deogracias, în schimbul unui prenume „autentic”. Îl va alege pe cel de Luvuezo care înseamnă „duceți-vă... unde știu eu” în limba kijkongo, un fel de sfidare la adresa lui Mobutu. Este reperat ca fiind opozant și atmosfera la Kinshasa devine tot atât de irespirabilă ca și cea de la București. Părinții mei decid să se refugieze la Bruxelles, ironie a sorții. Nu am decât puține amintiri despre anii petrecuți în România și în Zair, dar în momentul plecării luăm ambele culturi în bagajele noastre. Casa noastră este fără încetare plină de opozanți congolezi iar bunica mea româncă nu va întârzia să vină să stea cu noi. În casă, vorbim în românește și în lingala, mâncăm fufu și sărmăluțe în foi de viță, Belgia rămâne undeva în afara casei.

D.B.: Unde locuiești acum?

M.K.: Locuiesc într-o fermă pe malurile lacului Naivasha, unde am ajuns și de data aceasta printr-un accident al istoriei. Familia maternă a soțului meu locuiește aici de mai multe generații și, după zece ani de nomadism, am hotărât să ne stabilim aici astfel încât copiii noștri să poată să crească printre zebre și printre girafe. Avem o viață simplă, mi-am instalat atelierul într-un grajd de fân și pericolul cel mai mare îl reprezintă hipopotamii care ies din lac la căderea nopții. Ferma noastră dă spre un bidonvil în care am obiceiurile mele. Energia, ușurința de a se descurca, creativitatea acestei comunități sărace este pentru mine o sursă de inspirație.

D.B.: Cum s-a născut pasiunea ta pentru artele plastice? Cum te definești ca artistă?

M.K.: Arta îmi curge printre degete ca cerneala dintr-un stilou. Marea mea problemă a reprezentat-o întotdeauna faptul că nu înțelegeam nimic din demersul artistic conceptual. Aceasta face să nu mă încadrez în vreo categorie a artei contemporane. Mi se reproșează că sunt prea creativă, că nu am dezvoltat o linie de producție industrială cu o identitate puternică. M-aș defini ca o țesătoare: amestec materiale, stiluri și tehnici care nu sunt destinate să se întâlnească unele cu altele și fac altceva din ele. Rezultatul este de fiecare dată diferit, dar demersul este același, este un metisaj. Sunt o artistă instinctivă, creația precedă conceptul.

D.B.: Care sunt influențele pe care ți le asumi? Există printre acestea și urme ale moștenirii artei românești?

M.K.: Cele două surse de inspirație ale mele sunt natura și artele mistice, pământul și cosmosul, dacă vrei. Energia brută a naturii și estetica rafinată a creatorului fac să-mi bată inima. Am făcut, de exemplu, o serie de sculpturi în lână dintre care una reprezintă vulcanul din Niragongo care a început să erupă de curând. Există puține lucruri tot atât de puternice, de mistice ca o scurgere de lavă care mătură totul în drumul ei cu o forță calmă, aproape divină. În aproape toate operele mele se pot găsi produse din natură. Există apoi artele mistice: când călătorim, mama ne pune în bagaje icoane ortodoxe revizitate iar artele primare africane sunt foarte prezente în munca mea. Poate că demersul meu este unul animist: orice lucru are un suflet, orice lucru este animat de divin. Sunt, bineînțeles, influențată de artiștii care exprimă această energie brută, cum ar fi Picasso și Basquiat, o mulțime de artiști care întorc spatele dictatelor artei conceptuale și alții care abordează în mod mai direct tema identităților încrucișate, cum ar fi scriitoarea Annie Lulu.

D.B.: Ai putea să ne prezinți operele tale? Critica vorbește despre „un corpus de opere care face aluzie în aceeași măsură la măștile africane și la pictura formalistă europeană”.

M.K.: Încă îmi trebuie timp până să mă obișnuiesc cu ceea ce zice critica despre mine, mă intimidez când descopăr lectura pe care terțe persoane o fac muncii mele! Comentariul pe care-l menționezi face referire la o recentă producție care, și de data aceasta, este un accident al istoriei (este poate o tematică a parcursului meu, din moment ce folosesc această expresie pentru a treia oară). Am căzut peste o serie de gravuri din secolul al XIX-lea, reprezentând un cuplu de strămoși paterni ai copiilor mei. Este vorba de aristocrați germani îmbrăcați în redingote și rochii „Empire”, ca și când ar fi niște șefi de trib. Am hotărât să le pun măști africane și piei de leopard, un fel de metisaj spre vârf, dacă vrei, și un fel de semn la adresa copiilor mei care aparțin și unora, și celorlalți, dar mai ales rămân ei înșiși. Trăim într-o epocă în care identitățile se află în centrul dezbaterilor: identitățile comunitare alimentează conflictele în Africa iar identitățile de gen deșiră societățile occidentale. Dacă aș avea un mesaj să le transmit, acela ar fi că trebuie să ne calmăm. Nu suntem una sau alta, suntem toate astea și, dacă nu-i convine cuiva, fiecare e liber să-și construiască propria identitate. Metisajul este o bogăție și un vector de pace între popoare. Cât despre restul operei mele, ar fi prea multe ca să le pot prezenta aici în câteva rânduri...

D.B.: Activitatea ta este cunoscută peste tot în lume. La ce expoziții ai participat și ce proiecte ai?

M.K.: Cunoscută peste tot în lume e mult spus, dar e adevărat că am părăsit mica lume a artei contemporane kenyene, expunând la Londra, la Washington și în curând la Lausanne și la Bienala de la Kinshasa. Toate acestea le datorez unor întâlniri întâmplătoare și, de data aceasta, unor accidente ale istoriei... Poate că strămoșii mă ajută fără încetare. Albert Einstein spunea că „hazardul este Dumnezeu care se plimbă incognito”. Și trebuie să recunoaștem că știa multe despre probabilități!

D.B.: Mi-ai spus că înțelegi perfect limba română. Continui să ai contacte cu România? Ai fost recent în vizită acolo?

M.K.: Te asigur că cu o mamă ca a mea nu se poate să nu păstrezi legătura cu România! Chiar și tatăl meu vorbește perfect românește, e o limba ideală pentru când se ceartă. Anii petrecuți în Africa nu ne-au permis să vizităm România, dar mi-am promis să le-o prezint copiilor mei mai devreme sau mai târziu.