„Nenorocitul ăla de neamț! Ce-ai avut mă cu dovleacul?” Adică dovleacul lipsă pe care mama a uitat să-l pună în plăcinta cu... dovleac. „Nenorocitul ăla de neamț” se numește Alois. Este singurul moment în care cei doi, mamă și fiu, râd, apoi își unesc revolta împotriva nedreptății pe care neamțul (Alois este prenumele doctorului Alzheimer) o face actriței Nagy Eszter, cincizeci de ani, personajul din Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois de Cosmin Stănilă, text scris în cadrul programului Drama V, regia Andrei Măjeri, de la Reactor de Creație și Experiment din Cluj.

În weekend, se întoarce acasă să-și vadă mama. Și-a luat bilet la ultimul ei spectacol. Paradoxal, nu bucurie, ci stânjeneală se citește în reacția ei. Nu că nu l-ar iubi, dar acum e doar dublură în Cui i-e frică de Virginia Woolf?, textul pe care îl tot repeta înainte de sosirea lui. Posibil să nu mai plece nici măcar în turneu cu spectacolul. Aranjat minimal, spațiul conține o oglindă din cabina actorilor. Actrița Nagy Eszter este și profesoară. Dar, confruntată cu reacțiile celor din jur („Parcă le e milă și rușine”), acesta va fi ultimul semestru în care predă. În conversația cu noul venit, se întrevăd ușoare scăpări. Înainte de a-i spune fiului ce boală are, Emőke Kató joacă stânjeneala, rezerva și nehotărârea. Mama și-a făcut temele, s-a documentat în privința evoluției bolii și încearcă să-i smulgă fiului o promisiune: aceea că îi va amesteca fiola pe care i-o dă într-un pahar cu suc de portocale, ca să o ajute să moară cât încă mai are un strop de demnitate. Exclus! Tânărul refuză. Se va muta cu ea, va lucra de acasă, o va îngriji. Ea insistă. Toată omenia, dragostea și responsabilitatea din băiat (Lucian Teodor Rus) se cutremură la gândul de a-și eutanasia mama. Pentru că o iubește. Și pentru că nu este etic.

Dar este etic să lași un om să se degradeze, fără ca el și nimeni altcineva să poată face ceva, până la starea în care nu mai seamănă cu sine însuși? De fapt, nu mai seamănă cu un om. Este etic să lași o ființă umană care își pierde întreaga acumulare cognitivă și identitară să se degradeze până la a nu mai ști cine este, pe ce lume e, cu cine interacționează? Este etic să-l lași să trăiască asemenea unei păpuși stricate în care, din când în când, își face prezența una dintre multiplele trăsături ce îi formau, pe vremuri, personalitatea (de exemplu, unele intervenții voit teatrale, în cazul actriței cu aproape treizeci de ani de scenă)? Este etic să-l lași să-i chinuie pe cei apropiați, în ciuda voinței sale exprimate când încă avea facultățile mintale aproape intacte? De ce aparținătorii semnează acordul pentru întreruperea vieții în cazurile de moarte cerebrală, dar pentru cei ce ajung în condiții similare din alte motive moartea asistată este interzisă?

Exclus!, bineînțeles, ca fiul să accepte să-și ajute mama să moară, atunci când ea încearcă să-i smulgă promisiunea. Dar câtă forță să ai când vezi că omul de lângă tine, înscris pe un drum ireversibil, se chinuie? Spectacolul lui Andrei Măjeri reface acest traseu, de la primele semne de Alzheimer până la demență. Principala calitate a montării care vehiculează cu semne blânde, moi este subtilitatea. Căderile se transmit prin schimbări de ritm, scenele se succed cu scurte intermezzo-uri de claorbscur îmbibat de sunete metalice, apăsătoare (sunet Adrian Piciorea). Andrei Măjeri este un regizor versat în elemente capabile să transmită subliminal mormanele de informație emoțională. Următorul atu este finețea pe care o imprimă interpreților. O actriță de calibru, experimentată, cu roluri mari, Emőke Kató, și tânărul său partener de scenă, Lucian Teodor Rus. Între ei, nicio discrepanță. Regizorul construiește ca la șah, mutare după mutare, reacție-efect-reacție-efect, cu o precizie de ceas elvețian. Nimic prea mult, nimic patetic, totul în armonie, echilibrat și justificat par să fie regulile jocului impuse de Andrei Măjeri. Fiecare replică, simplă în aparență, arată ca lucrată în filigran (iertat să-mi fie clișeul!). Pe de o parte, alunecarea ei dintr-o ființă ușor confuză, cu micile blancuri din primul stadiu, la inconștiența și demența generate de boală; de partea lui, o răbdare de sfânt, plină de empatie, compasiune și dragoste. Toate se văd pe fața actorului. Devotamentul fiului este necondiționat. Muncește, o îngrijește, gătește, reacționează cu răbdare în fața prăbușirilor celei care l-a învățat totul: cum să se spele pe dinți, de exemplu. Acum a venit vremea reversului. E rândul lui să o învețe spălatul pe dinți, mișcare cu mișcare. Sau mâncatul: cum se mestecă, apoi cum se înghite... pentru că mintea ei, rătăcind printre informații care nu mai reușesc să se adune într-o formă, și-a pierdut capacitatea de a construi secvențe logice elementare. Nici măcar nu-și aduce aminte că trebuie să sufle în lumânările de pe tortul aniversar, spre deprimarea celui care s-a străduit să o înveselească puțin. „Hai, mamă, ieși puțin de acolo!”, din hăul din mintea ei, o imploră băiatul. Parcursul creionat excelent de Lucian Teodor Rus merge de la blândețe la oboseală pe urmă, la exaperare mută. „Uneori e simpatică. Dar câteodată e – Doamne! –, oribilă”, îi va mărturisi prietenei lui care îi revendică în mod repetat prezența. Privirea, fața, atitudinea actorului conturează lupta cu sine, încordarea de a-și învinge rezistența, de a-și depăși limita suportabilității psihice. O luptă nedreaptă și inegală ce se va sfârși cu... paharul cu suc de portocale. Doar sugerat. Apoi, finalul care, în logica spectacolului, pare lipit. Mama se dă jos din pat și cântă la microfon.

Emőke Kató demonstrează încă o dată cât de mare actriță este, chiar și când nu joacă în limba maternă. Gesturile, expresia, multele registre pe care se pricepe să le alterneze, de la confuzie la exuberanță, de la rătăcire la slăbiciune, de la frica și neputința care o fac să plângă când nu-și aduce aminte unde și-a pus lucrurile, iar, mai târziu, nici măcar numele președintelui, la furie... nu știi să pui degetul pe ceea ce face actrița. Sau, mai ales, pe cum face. În spatele fiecărei secunde se ascunde un conglomerat de stări, agitație interioară, surpriză, derută, care căptușesc pe interior cuvintele și gesturile.

Am apreciat în multe rânduri tehnica regizorală a lui Andrei Măjeri, cum știe să mânuiască procedeele, cum gradează, cum imprimă diversitate spectacolelor, cum antrenează felurite reacții în spectator. Bonusul pe care îl câștigă cu Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois este omenescul. Simplitatea omenescului și reacțiile sale infinite. Pesemne aceasta este explicația pentru impactul pe care îl are spectacolul montat la Reactor.

Foto: Bogdan Botaș