Print Friendly, PDF & Email

Interviu cu Oana Borș

De curând s-a încheiat FEST-FDR, Festivalul European al Spectacolului – Festivalul Dramaturgiei Românești, organizat de Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara în perioada 3-11 noiembrie. De șase ani, selecția este asigurată de coordonatorul artistic al Festivalului, Oana Borș. Am încercat să profităm de experiența acumulată de aceasta și să aflăm care sunt cele mai fertile direcții în care se dezvoltă dramaturgia noastră și, de asemenea, care i se par cele mai ofertante pentru spectacolul românesc.

Cristina Rusiecki: Ce e nou în FEST-FDR? Care au fost criteriile de selecție de anul acesta?

Oana Borș: Dacă ne referim la structura de festival, se păstrează tipicul ultimelor ediții. Este vorba despre cele două secțiuni: FDR (Festivalul Dramaturgiei Românești) și FEST (Festivalul Spectacolului European). FDR cuprinde spectacole pe texte românești, în timp ce în FEST, secțiune gândită ca acompaniator al nucleului central dedicat dramaturgiei românești, invităm spectacole din străinătate – în general, creații ale unor regizori care înseamnă ceva pentru arta regiei contemporane (anul acesta, a fost vorba de Árpád Schilling). Tot în programul FEST, includem unul sau două spectacole românești pe texte din dramaturgia universală, care, prin abordare sau stilistică, aliniază teatrul românesc la trendul european. Din FEST, mai fac parte și reprezentațiile outdoor – spectacolele de stradă ce folosesc tehnici specifice acestui gen și care au cumva rolul de a anima orașul, dar și, de ce nu?, de a atrage publicul „întâmplător” (cel care se oprește accidental) către teatru. Revenind la ce a adus nou această ediție, nici faptul că anul acesta partea outdoor a fost despărțită de cea indoor nu este neapărat o noutate. Am mai optat pentru această prezentare și la alte ediții. Și probabil așa vom și continua. În ceea ce privește selecția, urmăresc un singur criteriu: valoarea. A textului și a transpunerii scenice. Nu iau drept criteriu nici tema, nici stilistica textului/ spectacolului.

C.R.: Am văzut că la ediția aceasta multe dintre spectacole, cel puțin în zilele în care am participat eu, s-au referit la dragoste. Personal, am considerat un pas înainte. Ocupați cu mizerie, tare și reparații sociale, parcă nimeni nu s-a mai preocupat și de dragoste în teatrul valoros. Cum a revenit tema aceasta în atenția selecționerului?

O.B.: Cred că nu este meritul selecționerului, ci o dovadă că dramaturgia românească contemporană (pe partea contemporană ne-am concentrat în ediția din acest an a FDR) a ieșit cumva din zona de exercițiu și se maturizează treptat. Tipul de dramaturgie „observațională”, cea în care iei o felie de viață, o situație din cotidian (sigur, una de impact) și o transpui scenic este, poate, mai ușor de abordat. Pentru că, stilistic, ea poate funcționa foarte bine și într-o structură dramaturgică liniară ce nu reclamă, neapărat, răsturnări de situație sau evoluții de personaj. Tot astfel și referitor la docu-drama, în care accentul se pune în special pe dozarea dintre partea documentată și partea de ficțiune. A te duce însă către teme și situații mai complexe (nu doar cea a dragostei, despre care ziceai) poate impune mai mult meșteșug și știință în arta scrierii. Așadar, faptul că avem astfel de texte arată că dramaturgia noastră este pe un drum bun. Sunt texte nu doar cu subiecte diverse, dar și texte în care întâlnim și tehnici și structuri dramatice diferite: de la monologul confesiv, la intertextualitate, de exemplu. De altfel, consider că un festival ce are ca nucleu un element viu în continuă mișcare – dramaturgia contemporană –, trebuie să funcționeze și ca un laborator. De aceea, când întâlnesc spectacole montate pe textele unor dramaturgi la început de drum, poate nu perfecte, dar în care intuiesc un anume potențial, le invit în festival. Pentru că astfel putem încuraja scrierea de piese și, în timp, performanța.

C.R.: De câți ani ești curatorul FEST-FDR?

O.B.: Este a șasea ediție la care sunt selecționer. Făcând, deci, calculul: din 2014.

C.R.: În atâția ani, ai avut ocazia să vezi zeci sau sute de spectacole pe texte scrise de autori români. Aș avea rugămintea să-mi spui care ți se par temele cele mai fertile.

O.B.: Cum spuneam mai sus, cele mai ușor de abordat sunt cele sociale. Este ceva ce știm, trăim, ceva cu care ne confruntăm și, poate, care ne preocupă mai intens. De aceea, se scrie mai mult, poate și mai ușor, teatru pe teme din sau de interes social. Și dacă textul e valoros, el are impact asupra spectatorului, pentru că îl plasează pe acesta într-o zonă a lucrului recognoscibil, sau poate într-un spațiu al dezbaterii sau polemicii, sau, din contră, al soluțiilor cu care empatizează imediat, pentru că vin ca o confirmare a propriei sale opțiuni. Din acest punct de vedere, „rețeta” teatrului social pare mai sigură.

C.R.: În ce direcție se îndreaptă preferințele tale personale? Îmi închipui că un selecționer al unui festival de teatru reține în selecție ceea ce crede că se pliază pe nevoile comunității căreia îi este destinat festivalul. Dar sunt convinsă că există și niște direcții favorite ale tale. Care ar fi acelea?

O.B.: Întotdeauna, ca selecționer, filtrul îl plasez la nivelul calității artistice, și nu la cel al temelor abordate. Cred în diversitate. Este firesc ca preferințele spectatorilor să fie diferite, cum tot astfel sunt opțiunile artistice ale creatorilor. Dacă preferința personală a selecționerului, alta decât certificarea prin valoare, ar fi cea dominantă, atunci s-ar produce o limitare. Cum însă nu este vorba despre matematică, o amprentă a gustului personal se insinuează oricum. Nu vreau însă să mă las dominată de el și de aceea caut să aduc în festival, prin spectacolele selecționate, acel adevăr al diversității în valoare, evitând astfel unilateralul. Fie el de subiect, de tip de limbaj dramatic, de structură. La aceasta se adaugă, obligatoriu, și înțelegerea publicului căruia i te adresezi. Și cred (după șase ediții în care i-am studiat reacțiile) că publicul timișorean este un public educat în a recepta un spectacol de teatru până la corzile sale cele mai sensibile, de aceea este mai ușor pentru mine a face o selecție care să își atingă scopul.

C.R.: Care sunt direcțiile artistice, mă refer la modalități artistice, la structură și limbaj dramatic care ți se par cele mai fertile? Și, din nou, către ce s-ar îndrepta preferințele tale personale?

O.B.: Dacă prin fertil ne referim la cantitate (lucru ce nu exclude însă calitatea), cele mai fertile sunt cele despre care spuneam că sunt mai des abordate. Respectiv cele specifice teatrului social și ale celui documentar. Ce mă incită pe mine? Acel teatru a cărui finalitate trece dincolo de certitudinea estetică (pe care inevitabil o căutăm pentru că ne dă senzația de confort) și te provoacă a trece către o altă treaptă a înțelegerii. Operând cu emoția estetică, evident.

C.R.: Care sunt excesele textului românesc și ce consideri că îi lipsește?

O.B.: Eu cred că fiecare nație are impregnată, în codul ei ADN, afinitate pentru un anume tip de artă. Unii se exprimă mai ușor prin poezie, alții prin dramaturgie, alții prin artele care folosesc imaginea ca element artistic etc. Iar acest lucru rezidă din structura de limbă, de mentalitate, din tot ceea ce poate fi considerat un marker identitar al fiecărui popor în parte. Altceva este să fii o națiune conflictuală și alta una contemplativă. Așadar, dramaturgiei noastre îi lipsește tocmai lipsa noastră de înclinație către dramaturgie… Sigur, se recuperează prin perseverență. Și e firesc să fie așa. Și este bine că este așa. Iar excesul apare tocmai din acest non-talent (sper ca termenul să nu fie considerat prea dur) care obligă la abordarea unor teme și structuri dramatice mai ușor de tratat și cu un impact sigur: cele din socialul imediat.