

A apărut recent un volum de fotografii semnat de C.D. Preda, Strada (Baroque Books and Arts, 2016). Cuvântul înainte dezvăluie succint coerența volumului: 137 de fotografii instantanee sunt „capturate” în 36 de țări. Intenția afișată este de a surprinde strada, cultura locală, oamenii și tiparele de comportament. Sau, de o manieră mai apropiată de cititor, „strada e locul unde aștepți, unde citești sau mănânci, ea e un spațiu de exprimare politică sau artistică, domeniu de intervenție al autorității sau de descindere a turiștilor”.
Dar, dincolo de acest miniprogram declarat, putem citi cartea în mai multe chei. În primul rând, descoperim că sub numele de autor se află binecunoscutul profesor de științe politice, politicianul și europarlamentarul Cristian Preda (http://cristianpreda.blogspot.ro/ ; https://www.facebook.com/Cristian-Preda-118374904896090/). Cristian Preda este profesor la Universitatea din București (1992) și deputat european (2009). Așa cum spunea Cătălin Avramescu în prezentarea sa, CD din semnătură este acronimul corpului diplomatic.
Pornind de aici, lucrurile iau o întorsătură inedită. Se poate desprinde din această apariție editorială un program atât politic, cât și estetic. Câteodată a citi un text pornind de la coordonatele biografice se poate dovedi o prolifică întreprindere de interpretare. De asemenea, este de luat în considerare alegerea autorului de a nu face o expoziție de fotografie, ci de a publica o carte cu imagini și texte. Opțiunea se poate citi ca un indice al dorinței de a transmite un text cu un mesaj, nu de a face doar o expunere – prezentarea în galeria de artă a unor artefacte destinate contemplării. Mai degrabă cartea – mix de verbal și vizual – este, în viziunea lui Preda, purtătoarea unui discurs despre valori și principii. Câteva constante de creație se profilează.
Umanitatea
Proiectul artistului este acela de a surprinde umanitatea (în trăsăturile sale universale, tipice, oriunde exprimate), în diversitatea decorurilor și a culturilor. Proiectul ține de universalismul iluminist. Pe de o parte, umanitatea este o constantă ce unește ceea ce pare opus, alogen, neașteptat și straniu. Majoritatea fotografiilor sunt portrete: un om sau mai mulți situați într-un decor urban. Diferențele de rasă, etnie, gen, vârstă, educație, opțiune politică sau capital sunt eliminate în favoarea evidențierii gestului uman, cotidian, corporal a ceea ce înțelegem a fi, în cele din urmă, valoarea umană. Cristian Preda, sub amprenta estetică, transmite un discurs politic și o opțiune filozofică. Proiectul cărții este astfel atât artistic, cât și politic. Mesajul e simplu: afirmativ - toți oamenii sunt egali și manifestă aceeași matrice generică oriunde și oricând - și polemic, politica și discursul diferenței sunt de evitat. Deși umanitatea este diversă la suprafață, ea se menține, în structura sa de adâncime, ca o victorie a perenității.
Portretele aduc în prim-planul compozițiilor esența umană și aceasta este ceea ce unifică peisajul geografic eclectic. Fotografiile din România sunt egale cu cele din Madagascar sau din New York. România nu este adusă în volum sub forma naționalist complexată a „fascinantei și eternei Românii”, ci este integrată în concertul națiunilor de pretutindeni. Oamenii și străzile din România nu sunt nici mai mult nici mai puțin umane sau mai surprinzătoare decât în alte părți. Civilitatea este un dar universal iar ceea ce poartă eticheta României este un item cu statut egal față de altele ce se înscriu în serie.
Fotografiile totodată aduc în atenția spectatorului diversitatea formelor urbane. Deși umanitatea e una, ea se manifestă plural și polimorfic. Structura estetică se traduce din nou în discurs programatic artistic și politic. Umanitatea înseamnă proliferarea diversității, multitudinea formelor, contextelor, arhitecturii, costumelor și comportamentelor. Strada – subiectul volumului - este ea însăși un mix de urme ale politicului (afișele electorale), ale gesturilor umane cotidiene (comercianții și gesturile de relaxare) și ale expresiilor urbane de artă (graffiti-uri). Ceea ce definește umanitatea este poliformismul diferențelor care se cer ascultate și înțelese. Gestul de deferență al artistului își are corolarul în credința că rolul politicianului este acela de a căuta ceea ce unește și de a cultiva diferența culturală. „Arca lui Noe” cuprinde diversitatea bazinului genetic uman. Diversitatea asigură supraviețuirea speciei. Arianismul și exclusivismul nu asigură viitorul generațiilor. Știm că orice minusculă bacterie poate anihila fără opreliști un corp alb, cultivat, sportiv, educat și blond, dar nu poate înfrânge rezisteța biologică a unui minoritar. E de remarcat și absența violenței și conflictelor. Deși peregrinările fotografului au avut loc în regiuni marcate de tensiuni și turbulențe, el portretizează momentele de relaxare, de așteptare, de nostalgie, și nu cele de agonie. Culorile din imagini țin de caleidoscopul bogăției umane a creativității instilate în interiorul vieții cotidiene. Paleta cromatică extrem de elaborată se asociază privirii artistului care surprinde surpriza creată de elementele incongruent aduse laolată în cadru și care cultivă explozia afectiv pozitivă a combinațiilor noi de elemente reunite în cotidian. Cromatica pusă în valoare îi transmite cititorului o valență pozitivă ce constrastează atât cu practica jurnalismului senzaționalist disforic cât și cu arta instituționalizată, deseori cantonată în gestul creativ emfatic care mai mult pune accentul pe expresia artistului: „eu am creat acest artefact”. Fotografiile lui Preda se pun în slujba umanității reprezentate în imagini.
Gestul autorului politician are și el semnificația sa. Descinderea „politicianului” de carieră în stradă este o catarhică desprindere de tiparele comportamentale ale elitei politice. Politicianul se îndreaptă către strada unde are loc drama istoriei umane: credințele, dorințele, aspirațiile și nevoile ce elaborează socialul. Strada și piața publică unde se adună mulțimea – poporul, după Bahtin –, este ceea ce amenință autocratul și contestă dictatorul.
Modelul occidental
Alegerea telefonului mobil ca dispozitiv tehnic asociat artisticului ține și aici programatic de refuzul artisticității datorate snobismului profesionalist. Telefonul mobil, proteză comunicațională cotidiană, este adaptat aducerii în prim-plan a creativității umane, atribut al „artisticității” și „esteticii” care se manifestă în actele aparent cele mai mundane și mai de „jos”, din stradă. Umanitatea se confundă astfel cu artisticitatea gratuității ce se cere contemplată și care e eliberată de constrângerile rațiunilor pragmatice și materiale. Adopția dispozitivului pe care toți îl avem oriunde astăzi – obiectul intim, cât și proteza imersiunii noastre în rețeaua fără granițe a socialului – ține de curentul artei minimaliste. Astăzi și filmul a devenit film de telefon mobil. Toți avem apropiat nouă studioul cinematografic portabil și ecranul de distribuție cineatică. Fotografia de telefon mobil aparține acestui nou tip de limbaj audio-vizual care leagă indivizii de oriunde și care îi aduce la numitorul comun al umanității lor – indiferent de limba naturală pe care o practică. Mesajul video și cel fotografic țin de un limbaj, un mijloc de comunicare ce nu suferă de insuficiența cantonării în limba națională. Alegerea tehnicii de creație ține și aici de un proiect politic umanist și universalist care poate tempera dorința de segregare și tentația ridicării de ziduri mentale; de diferențe provocatoare de violență.
Mai multe alegeri de strategie comunicațională dau semnificație discursului. Opțiunea de a face artă și de a transmite un mesaj / discurs personal politic; opțiunea de a arăta un model mai occidental al omului capabil să joace cu succes diverse roluri sociale: politician național și/sau european, academic, cercetător, eseist, artist. Nu știm câte hobby-uri au politicienii români. În general, ei sunt doar purtătorii de cuvânt ai altora ascunși în umbra din spatele scenei media sau execută vocalizele clișeelor așa-zisului discurs politic osificat. Nu își arată o față umană și nu au nici o pasiune, nici o înclinație pentru o ocupație liberă de constrângeri materiale sau sociale. Politicienii români nu au pasiuni libere. Ei nu au o identitate liberă. Și, în consecință, nici nu o ne-o oferă. Ei nu au curajul de a se expune în afara aparatului de partid libertății de alegere umană. În general, sunt speriați de alegeri și de confruntarea cu oamenii pe care, cu ajutorul unor strategii media sau de partid, îi transformă în electori cuantifiabili. Câteva dintre figurile atractive ale peisajului mediatico-politic local au fost asociate unei activități secunde, dar situate mai aproape de esența umană a protagonistului: Băsescu / navigația pe mare (sursa unei metafore persuasive), Becali / fotbalul (asocierea organizatorului cu pasiunile suporterilor ori starurilor de sport), Năstase / arta (puțin exploatată politic). Iliescu face, în această colecție, figură separată căci el fuzionează praxisul politic cu pasiunea umană. La el cele două axe se confundă și masca discursului controlat al activistului este chiar identitatea omului Iliescu.
Majoritatea cetățenilor se definesc „la locul de muncă”. Cultura română nu e obișnuită cu variația ocupațiilor și nici cu coexistența practicilor cultural personale, deși tocmai acestea aduc un plus. Modelul cultural românesc, normativ, rămas în tipare comuniste, nu suportă variația ocupațiilor de-a lungul vieții și nici coabitarea mai multor praxis-uri sub o identitate. Modul de acceptare socială moștenit din mentalitatea comunistă implică individul într-o serialitate care cazează cazon individualitățile. Pentru regimul comunist, ești sau soldat, sau țăran, sau muncitor, sau intelectual. Niciodată nu poți avea mai multe roluri sociale pe deplin confirmate. La noi domnește formula „un om – o activitate”. În general, cei ce vor să diminueze activitatea mea academică mă prezintă public în contextul universitar ca artist iar cei din contextul practicilor creative menționează cu precădere faptul că fac cercetare. E o formă derivată din ideea că „el nu își are locul aici, căci adevărata sa excelență este în alt loc”. Modelul mental occidental acceptă și încurajează multitudinea abilităților și experința / expertiza multiplă. În general, în Vest, oamenii sunt mai interesați de ceea ce faci, și nu de ce profesie ai ori cu ce îți câștigi existența. Și ești cu atât mai recunoscut cu cât exersezi o activitate liberă, personală și de pasiune ori angajament. Gestul creativ al lui C.D. Preda este manifestarea unui discurs artistic deplin, și nu doar un exercițiu secundar.
Memento mori
Momentul ales pentru apariția volumului coincide cu resurgența politicii de autoritate, de excluziune, naționalism amestecat cu instrumentalizarea media și a instituțiilor democrației pentru iraționalul opțiunilor afective de teamă ori furie / ură. Angajamentul artistului se situează în paradigma unei arte civice. Fotografiile lui Cristian Preda nu aparțin categoriei de artă urbană anti-establishment, dar rămân ancorate în clasa artei angajate – platforma unui discurs umanist și civic. Ochiul ironic al aparatului de fotografiat situat în fața orașului care devine spectacol ține și de o atitudine detașată, rațională, de un gest ce încurajează la reflecția rațională, dar și de o aplecare empatică față de umanitate în aspectul ei viu, urban, în continuă agitație de nevoi, dorințe și pasiuni. Volumul este, din această perspectivă, și o provocare / cultivare a angajamentului nostru moral. Multe dintre portretele din album țin de esența fotografiei, așa cum a fost definită de Roland Barthes. Ele păstrează ceva din caracterul de urme ale trecutului și amintesc de scurgerea timpului. Emoția dominantă este nostalgia. Portretele sunt urmele unor persoane de atunci, ale unor fantome peste care a trecut timpul. Ele sunt, alegoric, apariții ale atenționării de tip memento mori.