UN ARTICOL DE ANDREI BULBOACĂ

 

 

Spectacolul de musical este, a fost şi va fi plăcerea mea vinovată în materie de teatru, chiar dacă uneori poate fi uşor vulgar, cu text superficial, construit în mare parte pentru a vinde şi a atrage în săli un public numeros. Fac o mărturisire de credinţă şi afirm că tocmai acest gen de reprezentaţie mi-a deschis apetitul pentru artele spectacolului, pentru a le studia şi pentru a scrie despre ele. Am văzut înregistrări de pe Broadway, din Franţa, cu minunatele lor comédie musicale, chiar şi spectacole de la vecinii noştri maghiari ce au început să îşi creeze adevărate repertorii cu astfel de producţii şi mă întrebam când o să se poată şi în România sau, cel puţin, la Bucureşti, aşa ceva. Este adevărat, TNB montase şi avusese deja un real succes cu producţia Chicago, însă oricum pentru o capitală europeană era extrem de puţin.

Cu fix un deceniu în urmă, în aprilie 2009, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” (în prezent este adăugat şi cuvântul musical în denumire) a creat împreună cu echipa Teatrului de Operetă şi Musical din Budapesta spectacolul Romeo şi Julieta, un musical scris de Gerard Presgurvic, ce s-a bucurat de un real succes. A urmat apoi o nouă colaborare cu Rebecca, iar apoi producţii proprii dintre care amintim Paris, mon amour sau Maria de Buenos Aires, astfel încât publicul a început să frecventeze acest gen de reprezentaţii. În momentul când Teatrul s-a mutat în noul sediu din Octavian Goga, totul părea promiţător, mai ales că inaugurarea s-a făcut în anul 2015 cu un titlu de renume mondial, Fantoma de la Operă, montat la noi de către regizorul Stephen Barlow. Se anunţau montări noi şi grandioase, mai ales că scena şi resursele tehnice permiteau acest lucru, însă odată cu dezastrul de la Colectiv totul s-a năruit, deoarece au fost descoperite numeroase nereguli ISU, probleme cu terenul pe care clădirea fusese construită şi numeroase alte deficienţe ce au făcut ca o clădire nou-nouţă să nu mai poată fi utilizată. De aici până la apropierea de colaps a mai fost doar un pas: teatrul a fost nevoit să joace în turneu şi în spaţii mici, vechiul repertoriu nu se mai putea relua, bugetul era şi el o problemă, astfel încât Opereta a început să-şi piardă gloria de odinioară.

Am făcut toată această introducere tocmai pentru a înţelege care a fost parcursul TNOMID în ultimii ani şi de ce noua montare cu spectacolul Kiss me, Kate! poate readuce opereta la succesul pe care îl avea înainte. Musicalul a fost scris de către Bella şi Samuel Spewack, muzica fiind compusă de către Cole Porter. A avut premiera pe Broadway în 1948, iar în anul 1949 a câştigat Premiul Tony pentru cel mai bun musical, jucându-se pe Broadway de peste o mie de ori. Montarea din România a stat sub bagheta regizorului Cătălin Ionescu Arbore iar traducerea şi adaptarea au fost realizate de către Rodica şi Cezar Helmis. Per total, se vede că spectacolul a fost muncit şi intens repetat, fiind de apreciat mişcarea scenică, mai ales la începutul primei melodii, când scena este plină de actori şi dansatori, iar senzaţia oferită este aceea că iei parte nu la un spectacol de teatru, ci la o proiecţie de film. Costumele sunt unele dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut într-un teatru în ultima perioadă, iar ceea ce se pierde prin scenografie şi lumină se câştigă prin vestimentaţia ce respectă întocmai spiritul anilor ’50. În rest, de la început şi până la final, spectacolul este construit parcă pentru a demonstra spectatorilor că după atâţia ani de mediocritate Opereta poate produce din nou ceva de calitate.

Majoritatea scenelor sunt lungite în mod intenţionat atât prin momente de balet cât şi prin reluarea de mai multe ori a aceluiaşi moment muzical, fară ca această reluare să fie justificată dramaturgic. Mai mult decât atât, pe la jumătatea primei părţi, reprezentaţia începe să devină ternă, repetitivă, creându-se acea aşteptare falsă că la un moment dat va veni ceva spectaculos şi că toată construcţia va prinde un ritm mai dinamic. Acest lucru nu se întâmplă, iar efectul este vizibil la pauză, când sala a început să se golească Vina nu aparţine muzicii, soliştilor sau dansatorilor, care încearcă din răsputeri să susţină spectacolul la un nivel cât mai înalt chiar şi după trei ore, ci mai degrabă felului în care reprezentaţia a fost gândită.

Spaţiul scenic este ofertant, însă acesta se aglomerează doar în momentele când baletul îşi face apariţia. Spaţiile goale devin deranjante, mai ales în momentele de duet, când îţi este destul de dificil să urmăreşti personajele într-un spaţiu atât de vast. Lumina ar fi putut salva această situaţie, prin decuparea personajelor cu spoturi de urmărire şi focusarea atenţiei spectatorului pe elementele cheie ale momentului respectiv sau prin iluminarea mai slabă a locurilor unde nu există acţiune. Cheia de lumină este şi ea obositoare, în cea mai mare parte de un alb apăsător, schimbarea culorilor sau atmosferei fiind aproape inexistentă. Decorul este format din litere luminoase ce îşi schimbă locul din când în când, împreună formând titlul spectacolului. În unele momente actorii coboară prin public, într-o încercare eşuată, din păcate, de comunicare cu acesta. Personal, nu înţeleg alegerea regizorală de a aduce artiştii în sală sau pe lateralele scenei, cântând uneori în spatele hidranţilor, în contextul în care spaţiul scenic este atât de ofertant.

Marele merit este dat de interpretarea magistrală a cântăreților. Ştefan Popov, Mediana Vlad, Valentino Tiron, Adrian Nour, Victor Bucur, Rodica Ştefan şi toţi ceilalţi fac eforturi aproape ieşite din comun pentru a duce la bun sfârşit această partitură grea atât pentru actori cât şi pentru balerini şi orchestră. În mare parte, merită experienţa, chiar dacă succesul va fi mai mult la publicul de nişă, la fanii operetei sau la cei care iubesc musicalul şi mai ales musicalul clasic. Dacă vă aşteptaţi la un spectacol de genul Mamma Mia sau We will rock you, reprezentaţii ce se axează strict pe comercial, veţi fi dezamăgiţi. Kiss me, Kate! este echivalentul unui film de artă, un film ce nu se vizionează într-o sală de mall, ci într-un cadru intim de cinematecă.

KISS ME, KATE!

Muzica şi versurile: Cole Porter

Libretul: Sam & Bella Spewack

Traducerea şi adaptarea textului pe muzică: Rodica Helmis, Cezar Helmis

Adaptare scenică, regia artistică, scenografie şi light design: Arh.Dr. Cătălin Ionescu Arbore

Conducerea muzicală: Alexandru Ilie

Asistenţă regie artistică: Valentino Tiron

Coregrafia: Mălina Andrei

Dirijor cor: Aurel Muraru

Distribuţia (12 decembrie 2019)

Fred Graham / Petruchio: Ştefan Popov

Harry Trevor / Baptista: Alexandru Onea

Lois Lane / Bianca: Mediana Vlad

Ralph: Marius Meragiu

Lilli Vanessi / Katarina: Rodica Ştefan

Hattie: Oana Rusu

Pops: Alois Doboş

Paul: Adrian Nour

Bill Calhoun / Lucenzio: Victor Bucur

Bărbat 1: Orest Pîslariu-Ranghilof

Bărbat 2: Valentino Tiron

Harrison Howell: Cristian Caraman

Actor 1 / Hortensio: Andrei Daniel Găină

Actor 2 / Gremio: Andrei Pleşca

Coregraful: Octavian Ştefănescu

Tehnician 1 / Flynt / Bucătarul: Alexandru Vasile

Tehnician 2 / Philip/ Riley: Răzvan Rusu

Tehnician 3 / Gregory / Şoferul generalului: George Matei

Şoferul de taxi / Nathaniel: Victor Bunea

Garderobeira: Carmen Angheloiu

Neguţătorul: Mihăiţă Radu