Lucruri de care fugim: producţia de serie şi viaţa de serie. „Second of May”

În proiectul fotografic al artistei Miri Mor, este interesantă însăşi replica pe care abordarea universului industrial o dă reticenţei actuale faţă de recuperarea artistică a unei astfel de tematici. Într-un context în care negarea realismului socialist produce încă efecte difuze, deci şi victime colaterale, şi în care anxietatea post-industrială ţine închise multe sertare ale reflecţiei, lumea ştiută sau intuită nu include viaţa de după porţile unei fabrici, iar programul 7.00-15.00 al bărbatului care îşi usucă salopetele albastre pe balconul de la etajul 4 al blocului de vis-à-vis rămâne un segment al existenţei de care nu vrem să ştim. Expoziţia artistei Miri Mor articulează o demonstraţie despre existenţă în bluclele ei de banalitate şi umple cu o metafizică prea puţin la îndemână un spaţiu pe care mulţi îl considerăm gol.

Cu ceva din fascinanţia repetitivităţii mecanice din making of-ul „Double Heads Matches” al lui Mircea Cantor, cu ceva din tonalitatea joasă a abordării cotidianului şi a obiectelor personale din fotografiile lui Sarkis, cu ceva din angoasa finalului de epocă industrială din proiectele semnate de Ioana Cârlig şi Marin Raica, instalaţia de fotografie şi video a artistei Miri Mor spune povestea unor oameni care duc o viaţă la limita subzistenţei în interiorul unui program de muncă zilnică la o fabrică falimentară. E un non-viitor în imaginile utilajelor oprite din funcţionare, încremenite în rugină, pe care artista le-a tratat în culori cald-aurii, ca de preţioase obiecte de muzeu. Şi e o aşteptare tristă, cu un mic fir de speranţă, în rotirea la nesfârşit a unei singure maşini încă funcţionale.

Prin titlu – un „Second of May” cu trimitere la sărbătoarea de „1 Mai” a perioadei care a însemnat momentul de glorie al industriei –, expoziţia întinde un fir al conflictului evolutiv al istoriei. Prin conţinut, vorbeşte despre o serialitate angoasantă, folosindu-se de nota tare a mizerabilismului.

„Nu a mai rămas decât automatismul unei vieţi discontinue, cu satisfacţii mărunte: hrănitul porumbeilor, muzica de la radio, mâncarea făcută pe plita sfârâindă în hala «Fabricii».” (din eseul curatorial semnat de Ioana Ciocan)