Cronicari străini pe meleaguri valahe. Fără acces la facebook și slobozi la vorbă

Unul dintre paradoxurile cel mai frecvent întâlnite astăzi, în 2016, este cel al aparentei libertăți de exprimare. Credem, prin urmare, că suntem liberi să scriem orice, oricum și pe orice wall, doar că timpul de răspuns extrem de comprimat facilitat de rețelele de socializare ne va dovedi cât de curând exact contrariul. Nu putem spune orice, oricum, despre oricine. Nu putem, spre exemplu, să ne spunem liber părerea  despre cutare ministru, pentru că imediat o mică gașcă se va ridica din colțul dreapta al facebookului, admonestându-ne cumplit. Nu putem (sau, desigur, putem, dar asumându-ne riscurile de rigoare și poate că tocmai aici e frumusețea perioadei actuale) să susținem cutare politică socială a cine știe cărui ONG, pentru că la fel de repede o altă adunare, de data aceasta de pe partea opusă a aceluiași wall omniprezent, se va răsti urgent la noi să abandonăm calea pieirii pe care, vădit și fără cale de întoarcere, tocmai am apucat-o. Desigur, babilonia se amplifică (și pe bună dreptate, dată fiind miza subiectului) când vine vorba despre categoriile cele mai defavorizate: femei, emigranți, minorități etnice sau sexuale etc., nu neapărat în această ordine. Iluzia libertății de exprimare, prin urmare, este cât se poate de bine pusă în scenă, doar că, din fericire, posedă uimitoarea capacitate de a transcende stadiul de simplă promisiune. Din nou, însă, nu oricum și nu în orice condiții, ci mai ales pentru acei dibaci mânuitori ai argumentelor care au absolvit cursuri speciale pentru dezbateri. 
Sigur, pentru a mai contrabalansa un pic aceste platitudini, trebuie să menționez că ele mi-au fost prilejuite de un volum reeditat anul acesta de editura Corint – „Românce văzute de străini”. Vina pentru aceste judecăți clișeizate nefiind, desigur, a cărții, promițătoare după cum se vede chiar de la prima strigare, ci, sper eu, a nivelului inevitabil scăzut al gregarității pe care o comportă discuțiile pe facebook și în care, inevitabil, am căzut la un moment dat eu însumi. Dar ca să intrăm rapid în pâine, iată câteva dintre lucrurile observate și enunțate cu aplomb, fără teama unei cenzuri omniprezent plutitoare, de unii dintre străinii care ne-au vizitat țara acum o sută cincizeci și mai bine de ani. Și, atenție, pe un subiect extrem de sensibil astăzi, care numai în ultimul an a făcut să se cutremure pereții aceluiași facebook de nenumărate ori. Iată, prin urmare, ce declară emigrantul francez Charles-Marie d’Irumberry, conte de Salaberry trecător prin Oltenia anului 1791: „Femeile au pentru jocul de cărți pasiune ca și bărbații și aceasta nu le înfrumusețează mai mult decât în altă parte”. Interesant. Ușor criptică declarație, care nu ne spune cu adevărat cât de frumoase (sau nu) erau oltencele la anul de grație una mie șapte sute și nouăzeci și unu. Iată-l vorbind însă în același timp despre luxul și frumusețea muntencelor: „Femeile sunt îmbrăcate după moda turcească, ele își acoperă părul, care nu este văpsit și care este scurt, cu o stofă de culoare, iar această pieptănătură câteodată este acoperită cu diamante superbe”. Iarăși, foarte interesant. Imaginați-vă, spre exemplu că o astfel de ținută ar fi văzută umblând la pas prin sectorul 5 al capitalei de astăzi, la ceas de seară, cu diamantele sclipind în lumina tulbure a iluminatului stradal. Bine, dar de ce spui acest lucru? veți întreba, probabil. Există vreo statistică care să ateste faptul că ceea ce insinuezi se poate întâmpla mai degrabă în sectorul 5 decât în, să spunem, sectorul 1? Nu, desigur, doar că încerc să regăsesc plăcerea de a înjgheba câteva gânduri pe un subiect la întâmplare, fără să să simt piedica necruțătoare a oprobriului public. Dacă dorește, sectorul 5 poate să mă acționeze, firește, în instanță.

Un grec, Kosmeli, trece însă pe la Iași în 1819, unde străzile erau acoperite de praf sau de noroi, ceea ce nu le împiedica însă pe cucoane să se plimbe în voia lor, ne spune el, cucoane care „la zile de sărbătoare și duminica se preumblau ceasuri întregi în trăsurile lor deschise până ce praful acoperă atât sulimanul celor date pe obraz, cât și pe cele care mai păstrează fața lor firească, cu un colorit nu prea ademenitor”. Aha. Deci „față firească”. Ceva îmi spune că stilul mucalit al acestui Kosmeli ar fi strâns sute de like-uri în ziua de astăzi. Sau, cine știe, mii de reporturi, depinde din ce unghi privești lucrurile. Dar ca să mai schimbăm un pic anul și locul, iată-l pe Wilhelm de Kotzebue, proaspăt sosit în Moldova anului 1840, unde este atât de impresionat de farmecul localnicelor încât se căsătorește cu Aspasia Cantacuzino, fiica eteristului Gheorghe Cantacuzino. Așa se explică probabil consemnarea (ușor generalistă, să recunoaștem), asupra femeilor din Moldova: „Tipul femeiesc are un farmec deosebit, cea mai mare parte din femei te atrag prin veselia lor plină de tact, care se apropie de familiaritate numai pe atât cât o iartă bunul ton al societății.” În fine, fără să mă apuc să transcriu toată cartea, pe care vă invit totodată s-o încercați, îl mai amintesc doar pe W. Wilkinson, consul al Angliei la București la anul 1814, care spune că „educațiunea femeilor nu este mai îngrijită ca aceea a bărbaților, adeseori este  chiar mai puțin bună, din cauza obiceiului existent de a le mărita foarte vremelnic. Femeile se îmbracă cu totul după moda europeană, pe care o combină cu bogăția orientală și cu o profuziune de podoabe”. Mai mult, ne spune autorul cărții, Vasile Panopol, Wilkinson nu le găsește frumoase, „lucru curios și în contrazicere cu spusele majorității străinilor care au scris despre ele”, adăugând că înlocuiesc frumusețea prin „multe grații naturale, printr-o fire veselă și o talie zveltă și foarte ramarcabilă”. 
Hotărât lucru, stimabilul Wilkinson avea curajul propriilor opinii. Iar acum, să lăsăm pereții facebookului să bubuie!  

Mihai Dim. Sturdza: „Descoperite printre volumele publicate, acum aproape trei sferturi de veac, de către Editura Cartea Românească, în rând cu Paştile Blajinilor de Mihail Sadoveanu sau Fata din Zlataust de Ionel Teodoreanu, paginile reunite de Vasile Panopol sub titlul Românce văzute de străini se vor bucura, fără îndoială, de interesul cititorilor de astăzi, aşa cum au beneficiat de atenţia cititorilor din 1943, anul apariţiei lor [...].”

Filme-carti.ro: „Nu sunt lăsate la o parte nici moravurile româncelor și poate aici vom descoperi că lumea a fost mereu aplecată spre oarece chestiuni imorale, indecența sau lipsa de pudoare nu sunt invenții ale modernității.” (filme-carti.ro)

Ziaruldeiasi.ro: „Panopol scrie cursiv, uneori cu anumite naivităţi, ştie multe lucruri, dar reuşeşte să nu fie pedant. Desigur, există lucrări de anvergură ce prezintă modul în care moldovenii şi muntenii au fost văzuţi de călătorii străini. Panopol a avut scopuri mai modeste, a ales un subiect anume şi a adunat o serie de mărturii, multe din ele foarte interesante.” (ziaruldeiasi.ro)