Un articol de Adriana Moca

La primele anunțuri de carantină s-au instalat panica, starea de confuzie, amestecate cu neîncredere, suspiciune, neputință. Informațiile contradictorii veneau pe toate căile, WhatsApp, Facebook, Messenger, mail, radio și TV. Videoclipuri, interviuri, tratamente homeopate sau vitamina C, vești despre lipsa măștilor și a combinezoanelor de protecție pentru medici, decese în China, Europa, America. Multe și la toate vârstele. Spaimă. O mare parte a omenirii fusese aspirată de un turbion al tuturor fricilor, declanșat în cutia Pandorei, larg deschisă. Au apărut apoi și bancurile legate de Covid-19. Unele, excepționale. Am râs cu lacrimi. Formă de protecție sau manifestare nervoasă? Nu mai conta, important era să rezist. Să rezistăm toți.

Proiectele mele cu date programate atent trebuiau amânate. O săptămână de la începerea izolării sociale, nu am reușit să citesc altceva decât știri, articole sau varii studii pe tema epidemiei. Mintea nu se putea concentra pe pagini literare. Scrisori, telefoane, notificări către AFCN, mesaje pentru reeșalonarea atelierelor de lectură Clara Lectio (proiect de promovare a culturii scrise) în șase localități din țară, modificarea biletelor de avion, a cazărilor. Toți cei implicați au răspuns rapid și cooperant la noul program pe care încercam împreună să-l redefinim. Dar, stresul că nu poți controla nimic (oare pentru cât timp?) se instalase temeinic. Să le citesc copiilor niște fragmente din cărți (dar ce aleg ca să fie util, să aibă și un pic de umor, să le ofere un respiro?) pe Zoom sau în clipuri încărcate pe FB devenea – în noile condiții - obositor pentru ei, fiindcă toată viața lor se desfășura acum aproape exclusiv în fața ecranelor. Ceea ce, în vremuri normale, putea să genereze interes fiindcă era altfel, acum era încă o activitate de rutină, care-i ținea captivi online. Înregistrasem o serie de fragmente literare pentru platforma unei edituri. Toate planurile noastre au rămas suspendate, fiindcă politicile tuturor companiilor s-au schimbat aproape peste noapte. Intram într-o perioadă complet necunoscută, unde nimic nu mai funcționa cum preconizasem. Singura certitudine era frica fără măsură.

Am încercat să recitesc „Eseu despre orbire”, „Ciuma”, cărți în care aș fi regăsit – poate – răspunsuri la criza unică pe care o trăiam. Nu reușeam să trec de primele pagini, fiindcă în locul balsamului după care tânjeam, cuvintele lui Saramago și ale lui Camus, scrijeleau fragila crustă a rănilor proaspetei angoasei. Să văd filme pe Netflix! Dar nici comediile, nici documentarele, nici serialele foarte bune („Unorthodox”, o mini serie excelentă) nu-mi puteau capta în totalitate atenția, așa cum s-ar fi întâmplat cu doar câteva zile înainte. Aveam nevoie de liniște. De altă perspectivă. Am găsit-o într-o carte a unui călugăr benedictin, „Arta de a găsi dreapta măsură” (traducere Viorel Zaicu, editura ALL). Anselm Grün este chelarul unei abații germane care se conduce după regulile Sfântului Benedict. Una din ele se numește Discretio și definește virtutea măsurii înțelepte. Dreapta măsură e o valoare, iar etimologia cuvântului “valoare” vine din latină, unde valere înseamnă “a fi sănătos”. Mi-am amintit că o citisem în 2015, la data apariției ei. Cum de uitasem principiile sănătoase ale acestui minunat text? De ce de nu reușisem să integrez ceva atât de simplu și de limpede?

În toată această perioadă, singurele activități care m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul au fost spectacolele de teatru, dans și operă de pe toate meridianele lumii, puse la dispoziție virtual de mari scene: Metropolitan Opera, Opera National de Paris, The Wooster Group, Schaubühne, Comedia Franceză, Royal Opera House, Festivalul de teatru Cehov (Rusia) și multe altele. Un adevărat cadou cathartic făcut omenirii de artiști excepționali și manageri culturali cu fler (în România, primii care au dat startul transmisiunilor online au fost Andrei și Andreea Grosu de la UnTeatru). Am recitit textul lui Shakespeare, după vizionarea spectacolului „Furtuna”, în regia lui Declan Donnellan. Două replici ale lui Prospero m-au determinat să reflectez diferit asupra actului lecturii. “Și, cum știa că țin atât de mult la cărți, mi-a dat, din propria-mi bibliotecă, tomuri ce-mi sunt mai scumpe ca ducatul” (actul I, scena 2), îi povestește Prospero Mirandei, istoria exilului lor de 12 ani pe insula pustie unde se petrece întreaga acțiune a piesei, între primul naufragiu (fondator al noii personalități de intelectual/magician), și ultimul naufragiu (regizat ca spectacol pregătitor al iertării/redobândirii umanității). Retragerea în bibliotecă e plătită scump de conducătorul Milanului, căci adversarii (mai puțin școliți și scrupuloși) îl uzurpă pe ascuns. Iată cum în realitatea politicii din toate vremurile, intelectualii nu rezistă asalturilor mediocrității, în turnul lor de hârtie, deși pot fi iubiți de popor chiar așa retrași (ceea ce îl și cruță pe Prospero de la moartea plănuită de propriul frate). Totuși, ce îndepărtează un conducător luminat de îndatoririle sale? Cunoașterea înaltă sau orgoliul cunoașterii? Ce rol are un intelectual în contextul contemporan, al unei societăți incapabile să-și gestioneze ignoranța? Instituie cartea o dreaptă măsură în societate? Înaintea epilogului, unde, fără ajutorul vrăjilor, Prospero rămâne “neajutorat și stingher”, promisiunea lui sună amar: iar cartea mai afund am s-o înec decât s-a încumetat vreodată plumbul” (actul V, scena 1). Cum s-ar traduce această renunțare? În varianta optimistă, s-ar putea ca, odată principiile Cărții integrate, orgoliul depășit și dreapta măsură devenită regulă de viață, să nu mai fie nevoie de litera textului. Spiritul (Ariel) este eliberat, teluricul (Caliban) se face “om de ispravă”. Shakespeare pledează pentru dobândirea dimensiunii spirituale a umanității, care-și trage seva din înțelegerea ideilor, dar transformă cunoașterea în caracter forjat, drept, autentic și lucid.

În absența procedeului alchimic de distilare a Cuvântului în aurul Acțiunii, o carte își pierde efectul asupra omului. Un poet genial a remarcat că forța Verbului constă tocmai în magia operată de acesta asupra renașterii umane întru frumusețe și adevăr. Dacă ceea ce citim nu ne fasonează asperitățile, nu ne îmblânzește indignările superficiale, nu ne racordează just la context, trezindu-ne interior și făcându-ne atenți la derapajele politice, sociale, economice, fie am ales cărți proaste (da, există!), fie n-am reușit să depășim starea de analfabetism spiritual, oricât de amplă ar fi lista lecturilor noastre. De Ziua Mondială a Cărții în 2020, în stare de urgență, e necesară o reevaluare a motivațiilor și consecințelor actului lecturii. Să ne observăm mai atent pe noi înșine când alegem și parcurgem un text. Devenim mai recunoscători și mai responsabili față de natură și semeni? Dacă răspunsul e afirmativ, înseamnă că „ne-am dezlegat”, cum ne și roagă Shakespeare, de temeri, răzbunări, vanități și am atins dreapta măsură a Cărții care merită citită, în toate vremurile.