Mamé, Nicolae Avram

După zece ani de la înfiinţarea Instituţiei, autorităţile ridicau tot mai des problema desfiinţării acesteia. Se discuta în cercuri restrînse, pe la colţuri. Ceea ce fusese doar un zvon a devenit cu timpul certitudine. Se ajunsese la peste o mie de internări, mult prea mult pentru posibilităţile de administrare.

mame-nicolae-avram-polirom

Nicolae Avram,
Mamé
Polirom
Anul apariţiei: 2016
Prezentarea editurii: “E un poem în proza despre oroare. Dar şi despre salvare. Una dintre cărţile speciale, atipice, curajoase (e nevoie de un mare curaj estetic pentru a risca o asemenea formulă).” (Bogdan Creţu)

Cartea la Polirom

nicolae-avramSursa imaginii: Facebook Nicolae Avram

Interviu cu Nicolae Avram, autorul romanului „Mamé”

Un univers al cruzimii şi al damnării – al „nedesluşitului” şi “groazei fără sfârşit” – drept cadru general. O localizare spaţială şi temporală în orfelinatele comuniste, puţin abordată de literatura română postdecembristă în încercările ei de recuperare. Plus un limbaj şocant, greu acceptabil pentru foarte mulţi. E nevoie de curaj pentru toate astea la un loc?

Curajul, eu îl asociez cu sinceritatea. Cu adevărul. Cu frumuseţea. Cu libertatea de a explora cele mai întunecate structuri ale minţii. Eu nu fac altceva, în literatură, decât să continui o lungă tradiţie a înfăţişărilor răului. Sunt de părere că ceea ce nu vine din durere şi frică e fals. Spiritul literaturii înţeles ca şi curaj de a merge mai departe. De a învăţa să laşi în urmă suferinţa. Eşecurile. Viaţa care ţi-a fost furată, terfelită, aruncată la coşul de gunoi. Teama de ce este mai rău şi mai întunecat. Obsesiile. Frica. Demenţa. Crima. Toţi aceşti gândaci care-ţi umblă pe sub piele şi înţeapă. Muşcă inima şi sug sângele. Această frică care îl pune pe om faţă în faţă cu abisul. Cu singurătatea. Cu boala. Cu mizeria lumii şi a ta însuţi. Limite care dau sens vieţii. Iată, dacă vreţi, un exponent al curajului în literatura noastră, poetul, scriitorul O. Nimigean, cel care în romanului Mortido, retipărit la Polirom, o bijuterie de carte, propune o reconstituire a dezintegrării. A durerii. A înfricoşării. Trasează pe “neîntinderea albă” tuşe fine prin care sugerează uneltele răului. Ale relei credinţe. Tuşe prin care exprimă plăcerea nebună de a ucide: Mortido. Şi crima ca instrument al cunoaşterii. De sine.

Foarte mulţi critici şi cronicari s-au mobilizat exemplar pentru întâmpinarea romanului. Şi o astfel de atitudine, e destul de clar, nu este o obişnuinţă, nu are o liniaritate în peisajul nostru literar dominat de sectarism. Ce s-a întâmplat acum? Pentru că, ştiind cum stau lucrurile în general şi simplificând raţionamentul, ce putem înţelege rapid? Cartea merită toată desfăşurarea de forţe? Autorul e situat – minim geografic – mai departe de epicentrul orgoliilor?

Acei critici şi cronicari de care vorbiţi şi cărora le mulţumesc, se pare că sunt în consens, empatizează cu modul de a gândi a unui bun prieten, poetul Radu Vancu. Cel puţin dintr-un punct de vedere. Radu Vancu, este de părere că Mamé este „o carte necesară fiindcă poate declanşa o discuţie despre limitele literaturii şi despre modul în care cataliza literaturii implică aproape cu necesitate experienţa Răului – ba chiar experierea lui, în sens acuzat mistic. E o discuţie care în literatura română s-a purtat prea puţin – superficial de tot în interbelic, deloc în comunism (din cauze lesne de imaginat), iar în literatura recentă a început să se poarte mai ales în legătură cu romanele lui Octavian Soviany sau cu Mortido al lui O. Nimigean. Cartea lui Nicolae Avram este profund consubstanţială cu cele ale lui Soviany şi Nimigean – nu doar valoric, ci şi tematic, vreau să spun –, şi ar putea să dea consistenţă acestei discuţii esenţiale pentru maturizarea literaturii noastre.”
Reţineţi: “maturizarea literaturii noastre”! Ceea ce ne lipseşte. Ceea ce a spus mai sus Radu Vancu mi se pare foarte important. Mulţumesc lui Lucian Dan Teodorovici, lui Adrian Botez, tuturor celor de la Polirom, care au făcut posibilă apariţia acestei cărţi. De asemenea , mulţumesc unui prieten admirabil, poetului, O. Nimigean.
Merită, zic eu. Pentru că, trebuie să-l credem pe criticul Bogdan Creţu, care zice despre Mamé: „o carte extraordinară,cu multe deschideri, cu multe oferte de interpretare.”

Cunoscând pe fugă câteva date biografice, nu putem ignora faptul că între trecutul scriitorului şi demersul său artistic există o legătură. Cum se rezolvă ea în procesul de creaţie? Cum se face procesarea, prin tratament artistic, a unor experienţe? Care e drumul de la viaţă la literatură? Şi, mai ales, ce se plăteşte pentru asta şi ce se câştigă, uman vorbind?

Ca să ajungi la literatură trebuie să treci prin infern. Asta dacă vrei ca literatura ta să reziste. În timp. Cum reuşeşti să te menţii deasupra prăpastiei în timp ce spiritul se afundă în păcat mi se pare semnul după care un scriitor poate fi măsurat. Eu pun semnul egalităţii între infern şi limita suportabilităţii. Propria delimitare ca şi izbânda asupra înfrângerilor. A fricii şi laşităţii. Plăteşti vânzarea sufletului tău demonilor. Câştigi, creaţie. Autentică.

 

Multă vreme n-am știut cum mă cheamă. Noi, avortonii, nu avem nume. Nu sîntem oameni. Nu știm în ce zi ne-am născut, pe ce lume ne aflăm. Sîntem viermi, șobolani, fraieri, căcați, păduchioși, țigani borâți, chelboși, împuțiți, muiști, rîioși, labagii, poponari, ciumpălaci. Noi avem porecle: Șoarece, Cazan, Brînză, Șacal, Dopuleț, Țăranul, Șurub...
Puţinii angajaţi ai Instituţiei nu mai puteam face faţă. Lucrurile au scăpat de sub control din cauza numeroaselor internări. Copiii veneau pe bandă rulantă. (…) De rebuturi se ocupa Instituţia. Handicapaţii trebuiau să moară. Însă nu exista un filtru. Pe copii îi triau educatorii. Celor mai slabi li se întocmea dosar, iar comisia Instituţiei, formată tot din educatori, îi plasa la şcoli speciale.
Se discuta în cercuri restrînse, pe la colţuri. (...). Se făceau tot mai des greşeli în trierea copiilor. A fost perioada cea mai neagră. Copiii dispăreau noaptea din paturile lor şi nu-i mai găsea nimeni niciodată. Pur şi simplu se evaporau. Nimeni nu putea da un răspuns. Nimeni n-a auzit, n-a văzut.

avram