Postmodernismul, se spunea la un moment dat, este modernitatea orașelor-metropolă extinsă la nivelul întregii planete. Și totuși, a fost nevoie de experiența din Berlin ca să scrii „berlin”. Crezi că experiența ta de persoană într-o țară străină are ceva de-a face cu însăși procesul poeziei? Oare (și) locul „face” poezia?

Înainte de a aduce în fața audienței 4'33", John Cage a afirmat „Sunt aici și nu e nimic mai mult de spus. Dacă printre voi sunt câțiva care doresc să ajungă în alt loc, pot să plece în orice moment. Ce avem nevoie este liniște, iar liniștea are nevoie ca eu să continui acest discurs”. Experiența Berlinului a fost mult înainte să încep scrisul propriu-zis la volum. Ajunsă în schimb „în țara străină”, am simțit exact ceea ce spunea John Cage, o liniște care avea nevoia discursului, narativității. Pierdută în subtilitățiile acestei liniștii și în încercarea de a stabili relația sigură dintre Innenwelt și Umwelt aici, mi-am amintit foarte detaliat experiența Berlin-ului și am scris-o altfel decât în multele pagini de jurnal. Mi-am amintit de vizita la Dachau, de concerte, filme, relații, prieteni și toate acestea se regăsesc în carte. Așa, treptat, spațiul în care m-am așezat a devenit loc. Spun narativitate pentru că după câteva luni de liniște am simțit nevoia de poveste, de explicații, nevoia de a mă auzi pe mine vorbind, oricât de narcisist ar suna, de aici și dualitatea din carte. Poemele scurte sunt scrise în Sibiu și în primele luni de Germania, când încă tăcerea era însușirea caracteristică, iar poemele în proză sunt scrise când am reușit să ofer identitate locului creat. În cazul acesta, locul a făcut poezia și m-a „făcut” și pe mine. A reușit să transforme un introvertit într-o persoană care abia așteaptă să povestească, să asculte muzică cu cineva, să povestească de fapt non-stop, de aici și subtitlul „iar introvertiții au ieșit din casă”.

Volumul, spunea Radu Vancu, „hașurează zone vitale ale umanității noastre postumane”. Dar zonele acestea vitale sunt populate și de lucruri, spațiul și mai ales timpul revin în textele tale. Iată niște versuri de un exemplar postumanism (care nu mai detașează omul de natura micro și macro): „am auzit timpul din rădăcinile copacilor, din multitudinea de microbi, din insecte și mișcările lor agitate. în locul acesta trebuie să te supui vibrației. împing grămada de iubire din stomac, către insecte. microb care le transformă.“ Cât de expresivă crezi că mai poate fi relația dintre noi și lucruri?

Am avut o adevărată obsesie legată de timp. Până să înțeleg că timpul este intim și tot ce există pentru noi există în raza acestui timp privat, a fost nevoie să duc după mine valize întregi cu lucruri. În prea multe locuri. Lucruri care-mi susțineau convingerea că timpul e acolo, împreună cu ele și că dacă le-aș lăsa undeva în alt spațiu decât cel în care mă aflu în prezent, timpul ar deveni ceva palpabil ce trebuie să las în urmă, nu doar data însemnată în calendar, sau ora arătată mare și albastru pe ecranul telefonului.

Ai o voce care afirmă: „e visceral ce spun, da, ce simt nu poate să fie decât visceral” și „sunt omul exceselor”. Și totuși, îmi pare că excesele cumva se anulează și compun un echilibru, că visceralul și intelectualul nu se exclud, că simți cultura – în poezie, asta înseamnă stilul de viață – și ai o percepție holistică pe bucăți, nu în același timp. Nu degeaba scrii: „ca walt whitman, conțin multitudini și, foarte bine, mă contrazic”. Dar ai încerca să practici poezia din postura unor heteronimi sau ți se pare superfluu? Te-ar tenta mijloace mai concrete, vreun gest din sfera performance art?

În primul volum am încercat un fel de dialog între mai multe voci - antik, romantik, madi sau madanne -, dar pentru un debut a fost un plan cam îndrăzneț, care nici nu a ieșit exact cum aș fi vrut. Încă am această idee și aș vrea să o pot dezvolta mult mai concret într-un alt volum. Am fost obsedată mult timp de cartea The Führer Bunker, unde W.D. Snodgrass reușește să creeze personaje credibile doar prin intermediul unor monologuri poetice scurte. Cât despre heteronimie, îmi place enorm de mult joaca lui Fernando Pessoa, dar nu cred că eu aș putea să mi-o asum până la capăt. Mi-ar plăcea, de exemplu, să scriu thrillere pe care să le semnez cu alt nume, ca J.K Rowling, și nu aș simți nevoia de confirmare, dar în cazul poeziei e altfel. În poezie simt că trebuie să fiu cât mai true to myself și nu aș putea să-mi duc această credință până la capăt dacă mi-aș schimba numele.

Mult timp m-am gândit că aș vrea să fac un fel de spectacol cu muzică și poezie, am învățat foarte puțin să cânt la pian, am avut un plan exact cu ce vreau să transmit, dar cumva am renunțat. Poate o să revină la momentul potrivit.

Acest al doilea volum în română a apărut aproape în același timp și cu alte plachete („produse miraculoase” de Angelica Stan, de exemplu) care exploatează, ca să zic așa, limba de metal a epocii, cu inserții precum: „dacă vei fi o persoană pozitivă și entuziasmată, oamenii vor dori să-și petreacă timpul cu tine”. Crezi că poezia își face astfel mai bine treaba de a insolita, de a rupe rutina, de a lupta cu inerția cotidiană, ori că își face treaba oricum?

Citatul este din cartea Atitudinea e totul, o carte de literatură motivațională din care nu am reușit să citesc mai mult de 20 de pagini. Și acele pagini au venit dintr-o simplă curiozitate, când lucram la Librăria Habitus și cartea era lunar pe lista de Bestseller. Dar cumva exact această inserție mi-a lăsat impresia că mă scoate din postconfesionalismul de care mă simțeam „vinovată” la fiecare recitire a poemelor. Poate din acest postconfesionalism și nevoia de detașare, inserțiile muzicale, a poemului colaj din Himmel über Berlin sau poemul care este de fapt un album întreg al formației post-rock God is an Astronaut. Această libertate, dacă o pot numi așa, m-a scos puțin din rutina obișnuită a scrisului, din filmul meu, și m-a mutat în altul cu aceleași intenții, dar alt efect.

Acum câțiva ani, ai adunat texte din volumul de debut și din antologia efemerei tabere de la Telciu (Tranzbordare 13) și le-ai publicat în engleză în cadrul unei colecții – Poetry will be made by all! 1000 books by 1000 poets – care avea coordonatori, însă autorii nu erau selectați în funcție de vreun criteriu, conta doar a fi născut(ă) din 1989 încoace. Colecția nu a fost promovată cum trebuie, dar cărțile erau tipărite în regim de tipărire la cerere. Ce potential vezi într-un asemenea sistem pentru poezia care nu este recitată și performată?

Placheta locked in silence a apărut în cadrul acestui proiect doar pentru că am fost recomandată de cineva și am primit un mail din partea coordonatorilor. S-au organizat expoziții cu cărțile și lecturi în Zürich, Stockholm, Londra, dar, probabil din cauza bugetului redus, lecturile s-au organizat doar cu autorii aflați acolo în momentul evenimentului. Nu am avut foarte multe așteptări de la această plachetă, deși știu mulți autori care au publicat în cadrul acestui proiect și pe care îi admir, dar eu nu am notorietatea lui Tao Lin sau a Lunei Miguel ca să pot obține foarte multe de pe urma acestei inițiative. Poate că proiectul ar fi meritat să fi fost mai bine promovat, în mai multe țări, pentru că îmi pare admirabil cum au reușit să adune atât de mulți tineri poeți și să-i aducă mai aproape de un public mai larg de cititori.