Mountainhead – un film-catastrofă întors pe dos

Într-o epocă în care satira politică oscilează între subtilitate și brutalitate, „Mountainhead" își alege fără ezitare a doua cale, livrând una dintre cele mai radicale disecții ale puterii contemporane. Jesse Armstrong, pe un scenariu propriu, construiește un film care funcționează ca o bombă cu ceas: vag amuzant la suprafață, devastator în profunzime.

Pentru că, în esență, dincolo de calmul scenelor în care patru oameni vorbesc și vorbesc și vorbesc, Mountainhead e un film catastrofă. Atâta doar că perspectiva diferă. Dacă alegerea clasică a filmului american era să urmărească lupta pentru supraviețuire a 4-8 personaje (și nu toate aveau succes în a supraviețui), filmul lui Jesse Armstrong trece de partea cealaltă a dezastrului. Acțiunea este în lumea eterată a celor care au produs catastrofa.

Departe de zona de confort

Steve Carell este starul distribuției. Își abandonează complet registrul comic familiar pentru a-l întruchipa pe Randall, un mogul tech, nu foarte relevant, dar cuprins de paranoia fondatorului. Masca pe care o poartă este cea a polimatului: citează la orice pas fie din filosofi, fie din statistici, fie din gnoze sociologice fără nici cea mai mică rigoare științifică: „Țările exportatoare de brânză își plătesc întotdeauna datoriile”. (Nu are nicio logică să discutăm că în realitate nu e așa; suficient să notăm modul cum leagă evenimente complet independente, printr-o corelație aparentă, iar formula ritoasă este cea care ar trebui să țină loc de validare.)

Spoiala de înțelepciune și științificitate dispare rapid când interesele sale directe intră în ecuație. Efectul ar trebui să fie comic. Citatele și datele diverse sunt aduse în discuție nu pentru argumentația pe care o susțin, ci pentru a justifica atitudinea sa în permanentă schimbare. Megalomania sa devine tot mai transparentă. Ambițiile devin geopolitice. Aparent, ia țări întregi sub protecția sa sau le distribuie prietenilor săi. Mai mult chiar, are impresia că poate determina sfârșitul antropicului. Are o boală incurabilă și e convins că șansa lui este „postumanul”, transferul minții sale într-o entitate digitală. Iar, dacă pentru a grăbi asta, omenirea trebuie pusă în pericol, nu-i nimic.

Armstrong - și aici trebuie să insistăm asupra scenariului percutant - construiește dialoguri care sunt adevărate piese de orfevrărie: citate din diverși latini, din Foucault, Nietsche sau Baudrillard se împletesc cu statistici fabricate și vulgarități de cea mai joasă speță. Este sofismul în forma sa cea mai pură și mai periculoasă, deghizat sub o erudiție fake, dar care hipnotizează și manipulează. Carell și ceilalți navighează magistral între charismă și repulsie, creând personaje care fascinează și înspăimântă.

Teatru de Hollywood

Filmul funcționează ca o piesă de teatru foarte, foarte clasic. Majoritatea acțiunii se petrece într-un singur spațiu, claustrofob, un palat ultramodern în vârf de munte. Izolați, Randall și ceilalți, sunt, de fapt, caprivi ai propriilor iluzii de grandoare. Pe măsură ce acțiunea curge, propriile lor reacții sunt tot mai disproporționate. Sunt doar niște oameni care, din când în când vorbesc la telefon sau pe chat. Au provocat, din inconștiență, o catastrofă pe care nu o pot opri. Tot ce pot face este să o minimalizeze. Să râdă de morții pe care greșeala lor i-a provocat și continuă să îi provoace. Și să meargă ei înșiși până la crimă în speranța că ceva, ceva se va întâmpla în mod fericit.

Izolarea din vârf de munte subliniază și ruperea lor de lume. Se cred olimpieni. Dar, de fapt, legătura lor cu realitatea este scurt-circuitată tocmai de acest presupus olimpianism. Sau nu cu realitatea - care ea însăși e în disoluție, ci cu restul umanității.

Deep-fake și fake

Jesse Armstrong transformă elucubrațiile paranoide ale teoriilor conspirației în profeții ad-hoc: miliardarii tech nu doar că manipulează algoritmi, ci preiau (sau mai degrabă au impresia că o fac) țări întregi prin intermediul deep-fake-urilor și al isteriei orchestrate pe rețelele sociale. AI-ul devine nu doar un instrument, ci o armă de distrugere în masă. Realitatea, pur și simplu, este desființată. Scenariul explorează cu o acuitate chirurgicală modul în care tehnologia poate fi instrumentalizată pentru a declanșa haosul social și politic.

Ceea ce face „Mountainhead" cu adevărat tulburător este modul în care refuză să ofere catharsis sau răscumpărare. Armstrong nu construiește eroi morali sau rezoluții consolatoare - doar expune mecanismele puterii în toată cruzimea lor, lăsând spectatorul să se confrunte cu propriile complicități. Este o operă care deranjează nu prin ceea ce arată, ci prin ceea ce recunoaștem în ea.

Un film necesar și incomod, care confirmă din nou că Jesse Armstrong rămâne unul dintre cei mai importanți scenariști ai momentului - capabil să transforme anxietățile epocii în artă pură într-un show agreabil. Pentru conformitate (întrucât scenariștii apar rar pe radarul cinefililor), el e autorul unui mare succes precum „Four Lions” și a fost implicat în alte proiecte cu mare notorietate - „Black Mirror” sau „Succession”. Din fiecare dintre acestea, spectatorul va găsi câte ceva în noul film. În ceea ce privește regia, Armstrong e la debut în lungmetraj, dar asta nu e foarte evident. Ce e însă clar e că regizorul Jesse Armstrong s-a străduit din răsputeri să-i facă pe plac scenaristului Jesse Armstrong.