Insulele culturale și sociale din București

Print Friendly, PDF & Email
Idei | Autor: Nicu Ilie | 14 noiembrie 2018 |

Conferința „Arhipelagul București” descrie capitala ca pe un spațiu puternic fragmentat, izolat în insularități culturale și fals-funcționale, cu un acut deficit de spațiu comunitar, un teren de luptă între tendințe radical etatiste și radical egoiste. Fără a încerca să polemizeze cu starea de fapt (cu mentalitățile sau cutumele ce o generează), Vintilă Mihăilescu își asumă rolul de diagnostician, începând discursul cu o anamneză a „pacientului” – istoria recentă a orașului, începând din perioada primelor construcții constituționale și instituționale (care a consemnat și trecerea Bucureștiului, treptată, de la urbe la metropolă). Istoria Bucureștiului constituie, de altfel, o preocupare constantă pentru sociologie și antropologie, fiind greu să îți imaginezi cum orașul cu aproape 4 milioane de locuitori astăzi (dintre care doar 2 milioane cu acte în regulă) avea cu două secole în urmă doar 1-2% din această populație. Creșterea demografică accelerată în ultimele două sute de ani a fost un fenomen global, dar cifrele Bucureștiului și ritmul de creștere este sunt dintre cele mai mari. Istoria socială a orașului este cu atât mai relevantă cu cât acest spor demografic a fost însoțit de fenomene culturale, politice și economice remarcabile, trecerea de la moda și viziunea medieval-otomană la unele de inspirație occidentală, o radicală reconstrucție culturală și o construcție economică de la zero. Sub permanenta presiune de a recupera întârzieri istorice și decalaje din varii domenii, fără ca, adesea, să dispună de resursele necesare (criza de capital a fost una permanentă în istoria noastră modernă), dezvoltarea a fost una poate nu haotică, dar dominată de excese comportamentale, habituale, intelectuale și instituționale. Caracterul aluvionar al orașului, prins între tendințe de dezvoltare adesea divergente, s-a accentuat în secolul 20, atât în perioada interbelică, dar mai ales în anii comunismului. Radicalismul și unilateralitatea viziunilor sociale au afectat și mai mult o societate cu un spirit comunitar slab exersat.

Comunitățile și istoria orașului, ca și (sau mai ales) actualitatea și eficiența funcțiilor urbane sunt judecate în baza unui prototip pe care Vintilă Mihăilescu nu îl numește ca atare, dar care poate fi descris ca „organicitate”. Anomiile, care înseamnă de regulă (dar nu exclusiv) utilizarea inadecvată a spațiului public, fie prin abandonarea sau quasi-abandonarea lui, fie prin „privatizarea” sa informală, în inimaginabile formule, sunt abateri de la acest prototip organicist. În funcție de el se judecă adecvarea sau inadecvarea unor acte sociale și comunitare. Astfel, exemplele care constituie exoscheletul comunicării notează ca ridicole și inadecvate dezechilibre care apar în raportul public-privat-comunitar fie prin ingerințele spațiului public în celelalte, fie prin ingerințele spațiului privat, cel ce pierde constant fiind spațiul comunitar, tocmai cel care ar trebui să funcționeze ca tranziție a celorlalte două, să acționeze ca un spațiu de convergență, să disciplineze și să dea sens celorlalte.

vezi video