Corpul fără organe

UN ARTICOL DE CRISTIAN GHEORGHE

Corp-mașină sau corp bolnav. Una dintre primele imagini ale spectacolului Counterbody lasă loc pentru (cel puțin) o citire dublă a grupului de dansatori care stau nemișcați în fața spectatorilor. Privirile lor sunt neutre, iar corpurile distorsionate creează o imagine-bloc. Apare o primă dilemă: vorbim despre corp ca instrument capabil de ultra performanță sau, dimpotrivă, corpul este unul bolnav, alienat și fragil, deraiat de la traseul lui inițial? Counterbody propune numeroase interpretări. În următoarele rânduri mă voi concentra pe acestea două doar, din simplul motiv că prefer o abordare bazată pe afect, iar imaginea de la începutul spectacolului comportă această dualitate.

Idealul clasic de „Om” reprezentat de Leonardo DaVinci este pe moarte. Perfecțiunea corporală este un traseu mediat tehnologic. Mintea umană nu mai este demult superioară roboților. Anii `70 în Europa au transformat umanismul într-un reper de bază al civilizației, instrumentat de rațiunea autoreflexivă. Umanismul devine în acea perioadă norma și normalitatea pentru subiecții umani. Iar ea rezistă și azi, trăsătura sa proteică fiind o măsură a longevității sale. Idealul umanist a fost apoi deconstruit, ciopârțit, reinventat și, desigur, adulat în continuare de către umaniștii precauți și conservatori. S-a demonstrat totuși că Omul lui Da Vinci reprezintă un construct istoric. Poststructuraliștii (vezi Jaques Derrida) au re-frame-uit acest ideal deloc reprezentativ pentru umanitatea întreagă, ci mai degrabă pentru o parte a lumii cu anumite valori și conduite comune, aflate în contexte geo-politice specifice (Europa de Vest în mod special). Încă din perioada Iluminismului, civilizația a experimentat și a construit o bază solidă pentru Omul universal, potențat de valorile umaniste. Nu doar că se poate argumenta cum s-a alcătuit Identicul ca model de (con)viețuire, dar se poate observa cum, mai ales astăzi, sistemul formării Identicului este plin de carențe, din ce în ce mai neadaptat nevoilor actuale. Acesta nu mai răspunde unei lumi tot mai mici, aglomerate, divizate teritorial și mediate tehnologic. Istoriile/legendele noastre personale sunt atât de diferite încât întâlnirea a doi subiecți (non)umani nu poate fi altfel decât o provocare. Fiecare dintre noi parcurge un drum diferit, iar întâlnirile noastre presupun o examinare a capacității de înțelegere și de acceptare a ceea ce este diferit la Celălalt, pentru a putea forma o relație (non)umană de la egal la egal.

„Feministe precum Luce Irigaray au evidențiat faptul că idealul aparent abstract al Omului ca simbol al umanității clasice este mai degrabă un mascul al speciei: este un el. Mai mult, el este alb, european, frumos și fără dizabilități fizice; despre sexualitatea lui nu se poate ghici mai nimic, deși se vehiculează multe speculații legate de acela care le-a pictat, Leonardo Da Vinci. Ce anume ar putea avea în comun acest model ideal cu media statistică a majorității membrilor speciei și cu civilizația pe care el se presupune că o reprezintă?”, se întreabă Rosi Braidotti în cartea sa, Postumanul (Ed. Hecate, 2016, traducere de Ovidiu Anemțoaicei). Și chiar așa, ce are El în comun cu lumea întreagă? Doar dacă visați la o lume identică, egală în drepturi și libertăți în scris, nu în practică, la un Identic umanist, opriți-vă aici din lectura acestor rânduri. Simona Diaconescu, coregrafa spectacolului, susține, cel puțin intuitiv, această respingere a abordării umanului. Obsesiile creative ale artistei se învârt în jurul coregrafiei și al tehnologiei, iar parcursul ei îmbină cele două forme de reprezentare în forme discursive coerente.

Counterbody se înscrie într-o linie fericită de produse culturale inovatoare pentru scena românească. De altfel, CNDB-ul, co-producător al spectacolului, oferă mai mereu spectacole aflate departe de cultura primită „pe pâine” de la teatrele instituționalizate (cu toate că și CNDB este o structură de stat). Preocupată de relația corpului cu spațiul mediat tehnologic, relația om-mașină, coregrafa forează împreună cu cei opt dansatori/performeri în adâncurile subconștientului, lăsând limbajul corporal să iasă la suprafață într-o construcție puternică și fluidă. Forța spectacolului este dată de un bagaj conceptual aplicat cu entuziasm de către cei opt (Alexandra Bălășoiu, Andreea Belu, Corina Tătărău, Denis Bolborea, George Alexandru Pleșca, Georgeta Corca, Marian „Franke” Octavian şi Simona Dabija). Efortul fizic, inteligența creativă și puterea lor de expresie sunt (auto)generatoare de energie.

Două linii mă interesează în prezentarea acestui spectacol. Pe de o parte, să observ cum imaginile create de frazele coregrafice și inițiate de echipa Counterbody creează un „spectacol-document”. Pe de altă parte, să trasez percepția materialului coregrafic, a instalației și a muzicii. Intuiesc că spectacolul-document se poate citi – mai util –, în sens invers cronologic. Evenimentele/frazele coregrafice se decupează în cheie postumană odată ce parcurgi mental spectacolul de la final spre început. Ultimul moment, ieșirea performerilor la aplauze, decuplați de situațiile performative, ca simpli oameni, reprezintă intrarea lor în scenă. Acesta ar fi așadar, primul moment. Spectacolul-document începe ca o reprezentație clasică cu dansatori apărând pe scenă în fața unui public care îi aplaudă frenetic, la fel ca în spectacolele de teatru din perioada Iluminismului (sau de la începuturile civilizației). Umanismul clasic oferea atunci reprezentații artistice fastuoase cu câte o actriță/actor star care juca în diferite teatre alături de interpreți servitori starului. De regulă, cel din urmă avea un fotoliu poziționat strategic în mijlocul scenei într-o lumină caldă de la flacără. Ceilalți susțineau partituri mecanice cu scopul de a-i servi cât mai bine replica. Starul se dezlănțuia pe scenă, iar spectatorii aplaudau extaziați.

Counterbody anulează însă rapid premisele unui spectacol civilizat, căci nu există nici un dansator de tip star. Echipa formată de coregrafă propune un subiect multiplu, relațional, iar accentul cade pe calități specifice îndeplinite de toți dansatorii: corporalitate, afectivitate, dorință și empatie. Forța lor se împlinește împreună dansând asemeni unei trupe omogene într-o energie fluidă, autogeneratoare. Spectacolul mizează pe contradicții și pe o permanentă tensiune construind diverse relații de putere amestecate cu fragilitatea umană într-o paradigmă tehnologică ce pune corpul sub presiune, devoalând noi forțe. Textul are un rol minor în construcția spectacolului narând acțiunea fără a oferi layere în plus de interpretare. Rămâne important în măsura în care confirmă anumite percepții pe care spectatorul le preia, astfel, mai ușor, întărind structura conceptuală propusă.

Spectacolul-document, așa cum voi încerca să îl decodific, preia momente-cheie din istoria noastră recentă a dansului și le arhivează fără a se axa doar pe reprezentările trecutului. Creatorii sunt conștienți de imposibilitatea reprezentării acestuia într-un mod autentic, căci arhivarea nu poate decât să utilizeze trecutul pentru aducere aminte, adică pentru ca prezentul să fie pompat cu conștiență. Dar orice arhivă rămâne o încercare eșuată de redare a trecutului dacă nu are privirea îndreptată și spre viitor. Or, marele plus al Counterbody-ului este atenția acordată atât trecutului, cât și, în același timp, privirii poziționate mereu spre ce urmează. De aici intenția mea de a analiza spectacolul de la sfârșit spre început. Frazele coregrafice sunt delimitate de câte un black-out în care dansatorii oferă scurte reprezentații clar conturate în jurul trecutului coregrafic încărcat de istorie comună, ușor recognoscibilă în imaginarul colectiv. Astfel, subiectul multiplu aflat în permanentă relație cu spațiul, cu muzica și cu instalația de lumină, în acord cu video-urile prezentate exclusiv publicului, țintește spre momente coregrafice în diferite stiluri, de la break-dance, dans contemporan, liber, cu iz de party de club până la fraze coregrafice performate pe trepte tot mai înalte de măiestrie.

Corpul este utilizat constant drept un instrument supus efortului, iar limitele lui sunt împinse până când umanitatea din el pare să se piardă. Sau, mai bine spus, se reconstruiește asemeni unui joc computerizat oferind noi layere de performativitate. Subiectul multiplu este plasat într-un spațiu geo-politic clar prin utilizarea sunetului și a imaginilor video, pendulând între comunism – vezi puricii tv și sunetul râcâitor specific perioadei și atmosferei dinainte de 1989 –, capitalism (relevant momentul în care mișcările repetitive sunt preluate și asumate apoi de către ceilalți dansatori) și până la momentele de sincron eșuat ce aduc aminte de o lume mediată tehnologic. Omul-cyborg pierde din măiestria mișcărilor, dansatorii se ating fără nici o urmă de Eros, fără ca atingerea sa construiască alte momente. Omul-cyborg funcționează ca o națiune fără empatie.

Omul-cyborg există în spectacol ca un Celălalt diferit de Omul identic instrumentalizat de Irigaray în filosofia diferențelor sexuale. El este diferit prin însăși alcătuirea sa, prin mișcările lui la limita umanului și prin modul de relaționare. Omul-cyborg deține un corp fără o istorie înscrisă, nu are norme internalizate și percepția lui diferă considerabil de cea a omului alb, heterosexual. Fapt ce nu poate decât să sperie și să fascineze în același timp. Acest nou model de orientare și de alcătuire a lumii poate fi o experiență stranie, nefamiliară pentru subiectul identic, așa cum este el definit de Irigaray. Dar este necesară pentru a face posibilă acceptarea și trecerea către o altă optică, un alt orizont de formare și de reprezentare. Deconstrucția este inevitabilă. Irigaray explică în volumul Împărtășirea lumii: „Conversația bărbatului cu sine însuși și cu semenii lui este, într-un fel, repetarea, mereu reluată, a unei realități și a unui adevăr deja date. Această dezbatere rămâne fără libertate până în momentul în care un subiect diferit sau un eveniment exterior – o saturație explozivă, spre exemplu – sfâșie orizontul și constrânge la proiectarea unui alt orizont. Fapt care nu poate surveni fără un dezastru sau o respingere.”

Un moment esențial în Counterbody este finalul de spectacol/începutul cronologic. Dansatorii rămân pe scenă în poziție verticală, aparent nemișcați, timp de câteva minute bune. Treptat, spectatorul observă că fiecare dansator își folosește mușchii corpului pentru a schița mișcări scurte asemănătoare unor pacienți aflați pe un pat de spital virtual care încă mai tresar din când în când. Sau dau impresia unor corpuri criogenate sunt pe punctul de a fi aduse la viață pentru a performa în fața spectatorilor. Acțiunea lor ulterioară, momentele dansate, creează identitatea subiectului relațional sau nomad, în viziunea lui Deleuze și Guattari. Identitatea ca acțiune, nu ca performativitate, se diferențiază de critica propusă de Judith Butler în anii `90.

Spectacolul prezintă frazele coregrafice în acompaniamentul întregii echipe. Cu mici excepții, (când unul dintre ei iese din scenă pentru a reveni câteva minute mai târziu), dansatorii lucrează în comun într-o energie fluidă, preluată și împinsă mai departe prin forța multiplicității. Corpul este depersonalizat, într-adevăr, însă identitatea se naște prin acțiune, mișcarea fiind condusă diferit de fiecare dansator. Etica devenirii, așa cum o privește Braidotti, mută atenția de la subiectul unitar, identic, spre un subiect nomadic, opunându-se astfel umanismului clasic. Mai mult decât atât, accentul așezat deasupra subiectului non-unitar ajută la o înțelegere și o punere în practică a relațiilor dintre oameni, respingând individualismul egoist.

Dansatorii/performerii parcurg un traseu de mișcări variate ca formă, cu trimiteri spre imaginile unor corpuri fără abilități normale, mișcări fragmentate, indecise pentru a traversa treptat spre acțiuni mai clare, propunând fraze coregrafice coerente, pline de energie, perfect asumate în normele umanității. Privind în ordinea cronologică a spectacolului, dansatorii își descoperă corpul cu fiecare mișcare, cu fiecare atingere. Odată cu efortul fizic, se observă respirațiile fiecăruia, creând imaginea unei echipe de sportivi ce performează pentru ei înșiși. Nicăieri nu se observă de-a lungul spectacolului interesul pentru celălalt-spectator, construcția coregrafică suferind de un ermetism din care nu iese până la final. Pe de altă parte, însă, este drept că lumea imaginată de coregrafă propune un spațiu inexistent în realitățile noastre, iar contactul cu cei din afara lui ar fi fost riscant. În plus, spațiul performativ românesc are numeroase limite în ceea ce privește modalitățile de percepere a unui produs artistic și, mai ales, respingerea tradițiilor înrădăcinate în mintea și în corpurile creatorilor/performerilor săi.

Antonin Artaud este azi un punct de reper pentru alte nume din spațiul performativ, de la Grotowski, Brook în teatru, Stelarc, Abramovic în performance, happening-urile în anii `60 ș.a.m.d. Trăind între cele două războaie mondiale, a experimentat lipsa publicului la spectacolele sale, cucerit tot mai aprins de cinematograf. Influențat de suprarealiști și de teoriile psihanalitice ale lui Freud, Artaud credea că aportul inconștientului este esențial în artă și, mai mult decât atât, susținea că teatrul se face în numele naturii, nicidecum al culturii. Preocupat de relația dintre corpul actorului și energia sa, dar și de relația dintre actor și spectator, Artaud a deconstruit un mod unic și identic de a face teatru pentru a-l apropia mai mult de natură. Refuzul civilizației s-a realizat printr-o deconstrucție a vechilor practici teatrale și o întoarcere la arta sacră. Dublul lui Artaud provoacă inconștientul să iasă la lumină, să reamintească de confuzia provocată de vis atunci când este neclară imaginea realității atât pentru noi, cât și pentru cei care ne privesc. Eșecul reprezentării în teatru a teoriilor sale a fost influențat de timpurile în care a trăit. Poate că așa se explică de ce coregrafa spectacolului Counterbody nu a riscat în crearea unei legături mai vii cu publicul. Deși, dată fiind miza spectacolului, ar fi fost necesar.

Sintagma din titlu, „corpul fără organe”, preluată de Deleuze și Guatari de la Antonin Artaud marchează subiectul neutru, asexuat propus în Counterbody. Spectacolul este atent să nu privească corpul cu „întregul balast cu care societatea încarcă trupul sexuat, determinându-i gândirea la nivel corporal” (Raluca Bibiri, Feminitatea. De la diferență la in/diferență sexuală, Editura Universității din București, 2014). Afirmația aceasta are o mare importanță, întrucât ajută la înțelegerea subiectului nomadic prezent în Counterbody. Deleuze și Guattari menționează că este inutil și incorect să privim corpul fără organe ca pe un concept și mizează pe înțelegerea sintagmei în contextul unui „ansamblu de practici”. Ceea ce propune Counterbody este întocmai un ansamblu de relații inter-umane sau chiar non-umane pentru că excesul de individualitate cu valență negativă, adică axat pe vulnerabilitatea condiției de a exista, este întrerupt aici, conform psihanalizei lacaniene ori freudiene, atunci când corpul (fără organe) este utilizat ca un program, nicidecum ca o fantasmă.

 

Punctul de pornire al corpului fără organe reprezintă momentul de saturație al civilizației. Anularea balastului format de societate cu care este încărcat trupul nu este o sarcină ușoară. Corpul fără organe are nevoie, pentru început, de cel puțin o saturație pentru a deveni/redeveni una cu natura. Reușita spectacolului Counterbody stă în recunoașterea limitelor reprezentării prin frazele coregrafice construite sub formă de arhivă nu pentru devoalarea conceptului propus, ci pentru forțarea percepției spectatorilor. De altfel, spectacolul își dorește conștientizarea unei realități deja existente, dar blocate la nivelul percepției. Dacă reușește sau nu, răspunsul se află în modul de percepere a fiecărui spectator în parte, acesta preluând, la final, ștafeta universului creat în Counterbody.

Counterbody

Co-producție Asociația Tangaj Dance și Centrul Național al Dansului București

Proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național

Coregrafie: Simona Deaconescu

Dramaturgie și suport curatorial: Olivia Nițiș

Compoziție vizuală: Ciprian Ciuclea

Muzică originală: Cătălin Crețu

Light design: Alexandros Raptis & Ionuț Cherana

Inginer de sunet: Marian Cîtu

Dansatori

Alexandra Bălășoiu

Andreea Belu

Corina Tătărău

Denis Bolborea

George Alexandru Pleșca

Georgeta Corca

Marian „Franke” Octavian

Simona Dabija