Spectacolul Fresca (La Fresque – L’Extraordinaire Aventure), semnat de celebrul coregraf Angelin Preljocaj a fost unul dintre evenimentele cele mai așteptate și cele mai aplaudate ale celei de a 26-a ediții a Festivalului Național de Teatru. Considerat unul dintre cei mai mari coregrafi ai lumii, creatorul unui limbaj de dans care nu se cantonează într-un stil anume, care investighează multiple posibilități de exploatare artistică a corpului angrenat în poezia mișcării, coregraful francez de origine albaneză deține, fără îndoială, un univers de o bogăție dată tocmai de diversitatea temelor alese și de permanenta sfidare a limitelor fizice ale dansatorilor.

Născut la Paris, Angelin Preljocaj a frecventat inițial cursuri de balet clasic, pentru a alege ulterior dansul contemporan, pe care l-a studiat cu Karin Waehner. Este câștigătorul unor premii de importanță mondială, precum Grand Prix National de la Danse oferit de Ministerul Culturii din Franța în 1992, Premiul Benois de la danse pentru creația Le Parc în 1995, Premiul Bessie Award pentru Annonciation în 1997, Les Victoires de la Musique pentru Romeo și Julieta în 1997, Globul de Cristal pentru Albă ca Zăpada în 2009.

Publicul bucureștean nu este la prima întâlnire cu această legendă a dansului: în anul 2008, Angelin Preljocaj a fost prezent în România cu spectacolul Albă ca Zăpada. De data aceasta, coregraful francez a revenit tot cu un spectacol având la bază o poveste: sursa de inspirație a creației sale este, în acest caz, un basm chinezesc din secolul al XIII-lea, în care este vorba de un tânăr ce se îndrăgostește de imaginea unei fete dintr-o frescă. Spectacolul i-a fost comisionat lui Angelin Preljocaj de către directorul Théatre de la Ville din Paris, Emmanuel Demarcy-Mota.

Preljocaj este un maestru al traducerii în limbaj corporal a lumii poveștilor, pesemne pentru că în ele poate fi detectat un mediu universal al reprezentării marilor teme care guvernează sfera umanului. Se poate spune că, transpunând în scriitură coregrafică paradigme culturale atribuite anumitor spații, Angelin Preljocaj găsește formula unei universalități care pornește de la specificități culturale pe care le face accesibile diferitelor tipuri de public din întreaga lume printr-un cod înscris în articulațiile limbajului său de dans.

Dincolo de frumusețea poveștii, care justifică lirismul lumii din Fresca, acest spectacol este un discurs despre dansul în sine, despre dialectica mișcare/non-mișcare în arta coregrafică. Dansul este definit cel mai adesea ca fiind în mod esențial motricitate integrată coordonatelor spațiale și temporale. Preljocaj știe însă că lucrurile sunt mult mai profunde de-atât, că ceea ce pare a fi încremenire conține adesea o zbatere atât de puternică încât nu mai poate fi percepută în termenii aferenți dinamicii.

Povestea despre un bărbat în carne și oase care se îndrăgostește de un chip gravat în piatră, atunci când devine suportul unei creații coregrafice, este o metaforă pentru perfecta înrudire dintre ceea ce sălășluiește în registrul mișcării și ceea ce stă pe loc perpetuu, dar funcționează ca un principiu al devenirii întru mișcare.

Nu întâmplător versurile lui T.S. Eliot au fost alese ca motto al acestui articol: în poezia sa este evidențiat acel punct nemișcat în care carnea și absența ei se înrudesc și se anulează, în care mișcarea și non-mișcarea se identifică, în care duratele temporale nu se mai supun unei succesiuni cronologice. Acela este punctul în care doar dansul mai ființează odată cu propria sa intrare în neant.

Întocmai după această coincidență a contrariilor funcționează viziunea coregrafică a lui Angelin Preljocaj în Fresca. Ritmul lent sau alert al trupurilor, grupurile statuare în care simțim dinamica unei deveniri suspendate într-un punct, viteza uluitoare pe care o prind corpurile în solo-uri sunt ipostaze ale unui scenariu universal în care povestea e doar un pretext pentru un principiu cosmic pe care se mulează întreaga realitate.

Imaginea cu fetele al căror păr se preschimbă în axe ale lumii, în frânghii care leagă corpurile de abisul răsturnat din rărunchii universului (pe care îl numim, convențional, cer) este, poate, cea mai grăitoare pledoarie pentru un adevăr demonstrat, de altfel, științific: materialul din care e făcut corpul uman integrat universului este praf de stele. În inima acestui scenariu în care negocierea dintre mișcare și nemișcare se materializează într-un dans ce susține substanța lumii, carnea se îndrăgostește de piatră, lumile sunt separate prin cortine care se volatilizează, pentru a se recontopi.

Proiecțiile au un rol esențial în spectacol. Volutele de fum din materialul vizual par a fi piatră fluidizată, ele instituind o reprezentare perfectă a identității dintre materialitate și opusul ei, dintre devenirea perpetuă așezată în forme efemere (care, paradoxal, funcționează ca suport material imuabil) și nemișcarea care conține o dinamică insesizabilă.

Limbajul coregrafic esențializat, în acord cu universalitatea miturilor și simbolurilor traduse în expresii corporale de un estetism imbatabil, măsura perfectă dintre mișcare și non-mișcare, văzute ca principii contrare, care prin lupta lor asigură echilibrul lumii, fac din Fresca un spectacol din care emană un meta-discurs despre funcția dansului: deși purtător al tuturor mărcilor efemerului, el este principiul cosmic în care carnea, ca praf de stele, găsește cheia universalității nepieritoare.