„Mă simțeam foarte ciudat, ca la școală, cînd citești compunerea în fața clasei”

Unul dintre cele mai recente succese ale proiectului 9G (Noua Generație) de la Teatrul Național București a fost spectacolul (D)efectul Placebo. Cinci actori tineri (Alina Petrică, Ioana Predescu, Vlad Nemeș, Rareș Florin Stoica și George Bîrsan) s-au adunat sub coodonarea unui alt tînăr și talentat actor, de data aceasta în rol exclusiv de regizor și coregraf, Ștefan Lupu, pentru a crea un spectacol de la A la Z, adică de la scrierea textului pînă la joc, mișcare... și tot ce mai face un spectacol să fie reușit. Actorul Vlad Nemeș care, ca și colegii lui, a contribuit la scrierea textului, ba chiar într-o proporție susținută, a avut gentilețea să-mi răspundă la cîteva întrebări.

Cristina Rusiecki: Din postura de actori în cea de autori. Cum a decurs experiența?

Vlad Nemeș: Procesul de scris a durat mai mult sau cel puțin la fel de mult ca și repetițiile. A fost un tip de oboseală pe care nu l-am mai întîlnit pînă acum. Mi-a plăcut foarte mult. Aveam idei despre ce doream să devină acest spectacol. Voiam să fie ceva creat de la zero și știam că vrem să ne implicăm în toate etapele spectacolului. Ne întîlneam regulat, vorbeam... vorbeam... vorbeam..., făceam brainstorming și încet-încet am sistematizat toate gîndurile noastre. La repetiții puneam pe foaie idei. Ne veneau tot felul de gînduri, uneori o frază de la care începeam să scriem ceva. Dacă o poantă ni se părea interesantă, o notam ca să o folosim mai tîrziu. Și încet-încet s-au conturat cîteva povești. Le-am reținut pe cele mai ofertante, după care am luat-o pe fiecare în parte și am dezvoltat-o. Regizorul Ștefan Lupu ne dădea teme iar noi scriam pentru a doua zi cîte un dialog sau un monolog. Apoi le-am unit ca pe un puzzle și am creat distribuția pentru fiecare poveste.

 Cristina Rusiecki: Cum ați stabilit cine ce o să joace?

Vlad Nemeș: La început, nu am știut exact cine ce va juca. Fiecare a spus ce i-ar plăcea să joace. Ca actor, e o ocazie pe care nu prea o primești. Cînd începe un proiect, nu prea se întîmplă să te întrebe cineva ce ți-ar plăcea să joci, ce crezi că te-ar avantaja, ce ai nevoie în momentul acesta. Pentru mine, ca actor, a fost interesant să văd cîtă muncă e pînă în prima zi de repetiții cînd primesc eu textul, cît este, de fapt, în spate. M-a făcut să privesc lucrurile din altă perspectivă. Apoi, la repetiții, citeam. Mă simțeam foarte ciudat, ca la școală, cînd citești compunerea în fața clasei. Niciodată nu am avut așa niște emoții, pentru că părea mai personal, mai intim decît actoria. Frica de a fi judecat a fost mult mai mare decît atunci cînd joc. 

 Cristina Rusiecki: Există în spectacol o scenă savuroasă, cea cu cozonacul. Și pe aceasta ați scris-o în comun?

Vlad Nemeș: Sînt părți în care e o frază de la unul, o frază de la altul... pentru că scenele s-au tot modificat. Sînt și pasaje care au rămas așa cum le-am scris. De exemplu, scena cozonacului, în care joacă Rareș Florin Stoica și Alina Petrică, e copilul meu. A fost printre primele lucruri pe care le-am scris. Regizorul ne-a cerut să scriem ceva comic, să nu ne afundăm în dramă. M-am amuzat foarte tare când am scris textul acesta în vacanța de Crăciun. Am pornit de la idei foarte generale: viață, moarte, singurătate. Ne-am propus să vorbim despre omul contemporan și să creăm povești în care să se poată găsi lumea de acum, dar în același timp să aibă fiecare o particularitate, să nu fie banală. Să pară credibile și lumea să poată să relaționeze cu ele, chiar dacă un tip care își înșală soția cu o femeie gonflabilă nu este neapărat ceva des întîlnit. Dar scopul a fost să facem ca un caz mai puțin comun să pară posibil și lumea să empatizeze cu el.

 Cristina Rusiecki: Cum a apărut personajul interpretat de tine, Virtual Boy?

Vlad Nemeș: La început, ne gîndeam la un inadaptat, la un outsider care, ca adolescent, nu a reușit să se integreze în mediul lui, iar la maturitate și-a găsit refugiul în lumea virtuală. Poate fi o metaforă pentru orice om pentru care refugiul găsit într-o perioadă a vieții sau într-o anumită situație devine singura protecție. E ca un drog. Aceasta a fost o altă temă: dependența. La fel ca un drog, refugiul îți oferă plăcere și falsa senzație de siguranță. Dar este placebo, e autosugestie. Nu-ți rezolvă problemele, doar le maschează. După ce am văzut cum se va contura personajul, mi-am dorit foarte mult ca la final să i se ofere puțină speranță, să spună „am probleme, nu mi le-am rezolvat, dar sînt în regulă cu asta”. Au fost și situații cînd lucrurile nu au fost concluzionate, le-am lăsat în coadă de pește.

O cronică despre (D)efectul placebo de la Teatrul Național București, creație colectivă coordonată de actorul-regizor Ștefan Lupu, parte din programul 9G, citiţi în "Un virtual și o bipolară".