Masacrul inocenților nu se încheie niciodată

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: B-Critic | 9 martie 2018 |

UN ARTICOL DE CRISTIAN GHEORGHE

Pentru cei mai mulți dintre noi, nașterea este momentul zero al întâlnirii dintre doi oameni, momentul formării, creația supremă unde începe totul. Nașterea se întâmplă, ea nu este aleasă de cel nou venit, iar copilul este invitat în lume fără un anunț prealabil. În momentul zero, cel mai important aspect al vieții nou formate este, probabil, vocea. Venirea pe lume este făcută printr-un sunet care răsună cu putere în orice încăpere, surprinde pe fiecare dintre noi deja născut(ă) cu magnitudinea ei. Nu cred că greșesc dacă afirm că, în acel moment, vocea unui copil este cea mai puternică și surclasează oricare alt glas (ne)uman. Dar pe măsură ce timpul trece, această voce încântătoare își piede din intensitate și se transformă într-un sunet ușor deranjant, stresant cu siguranță, își pierde farmecul, iar vocea ei/lui se estompează pe măsură ce se multiplică în mii și mii de alte voci adunate într-un singur corp. Vocea aceea unică se pierde și devine la un moment dat vocea tuturor, impersonală, rece, comună. Este foarte ușor să-ți pierzi vocea, să o integrezi în mulțime până când nu o mai poți recunoaște, să adopți alte voci, unele cu care ești de acord, cu care e bine să fii de acord sau chiar voci cu care nu te identifici deloc, dar accepți să le porți cu tine.

De obicei, vocea se pierde printr-un joc. Atunci când ești copil, viața ta se învârte în jurul jocului. Întrucât granița dintre real și imaginar este foarte fină, există tendința refugierii în planul fantastic, copilul având convingerea că jocul este realitatea adevărată. Percepția realității este gestionată de aceștia cu dificultate, întrucât este întreruptă constant de fantezie, vis ori minciună, provocând dezechilibre. Trăim în societăţi care pleacă de la premiza că o voce singulară este o voce vulnerabilă, că originalitatea este boemie și că a tăcea e un semn de integrare. Pentru copii și, mai apoi, pentru adolescenți, confuzia este omniprezentă. Dar în loc ca noi, adulții atotștiutori, să le validăm și încurajăm vocile, preferăm să le ignorăm sau să le opunem rezistență.

Cu toate acestea, se întâmplă uneori să apară câte un eveniment exterior care să încerce să spargă aceste bariere. Wanda este un astfel de exemplu, un spectacol de teatru făcut atât pentru copii, cât și pentru adulți. Născut la Teatrul Gong din Sibiu, spectacolul vorbește despre o realitate a copiilor de pretutindeni și își asumă un alt tip de exercițiu artistic pentru un teatru adresat celor mici, căci este un spectacol cu un puternic simț social, o raritate în acest gen considerat încă minor în spațiul artistic. Să vorbești despre discriminare la un spectacol pentru copii este un semn că există adulți care au înțeles acest handicap din societatea noastră. Simbolic vorbind, spectacolul Wanda, regizat de Radu Apostol, adresează problema violenței apărute din teama de necunoscut și prezintă urmările lăsate de xenofobie unui grup de școlari. Știu că în ultima vreme a devenit o modă să vorbești despre Celălalt, despre toleranță și diversitate și înțeleg riscurile acestui demers în cazul în care discursul nu este unul asumat. Dar nimic nu e mai departe de adevăr pentru echipa Teatrului Gong, preluată recent de Adrian Tibu, care a adus un suflu de management nou într-un spațiu teatral prăfuit și lăsat pradă obișnuințelor și echipa de actori minunată care se înhamă la un spectacol diferit de ce oferă teatrele. Or, pentru asta nu e nevoie doar de talent sau poftă de joc (ceea ce ei au pe deplin), ci și de o doză personală de curaj. Pe de altă parte, regizorul spectacolului, Radu Apostol, a dovedit deja implicarea în crearea unor noi modele teatrale odată cu apariția Centrului Replika din București, ce își propune să dea o voce unor grupuri slab reprezentate. Acesta își asumă direcții noi, regizează ori invită spectacole care depășesc granițele obișnuitului, reușind să creeze dezbatere prin exerciții teatrale cu accent pe simțul critic al fiecărui participant – de la actor la spectator. Nu este deloc simplu să scoți teatrul de copii, de exemplu, din genul minor în care a înghețat, tot așa cum nu este la îndemâna oricui să convingi un adult că e bine să asculte de un copil… Este important să privim copiii, adolescenții și, prin extensie, teatrul adresat lor, dintr-o nouă perspectivă care să adopte poziții diferite de înțelegere și de aplicare a informațiilor ce se desfășoară într-un mediu care este și va fi mereu nou pentru adult. Căci el este cel care trebuie să se adapteze la realități necunoscute, netrăite/neexperimentate, dar perfect logice pentru copil.

Teoriile queer dezbat noţiunea de identitate şi o încadrează în sfera constructelor sociale pe care le folosim în viaţa de zi cu zi. Orice individ care ajunge la o identificare queer înţelege că stigmatizarea care se naşte în acest proces de negare şi de neadaptare în faţa societăţii este în legătură directă cu familia, genul, cenzura, viaţa intimă, consumul, sistemul de sănătate, discursul public, norme culturale privind corporalitatea masculină ori feminină etc. Un astfel de demers se întâlnește și în spectacolul Wanda, tratând cu o sensibilitate aparte o temă extrem de actuală, cea a străinului și monștrii pe care-i poate naște teama de necunoscut. Vocea oricăruia dintre noi se pierde pe măsură ce luăm contact cu traumele fizice și/sau emoționale, iar a te ridica și a exprima ceea ce simți este un act rar și delicat. Este exact ceea ce face personajul Wanda în spectacol atunci când își asumă în fața tatălui ei poziția vulnerabilă și alege să nu tacă. Scena dintre Wanda și tată este un act delicat de curaj, jucat cu sinceritate de ambii actori. Și pentru că menționam teoriile queer, este interesant de urmărit cum pot ajuta acestea în reconfigurarea unor spații mai largi atât pentru dezvoltarea teatrului, cât și a adresanților lui, tocmai pentru ca un spectacol precum Wanda să nu mai fie o excepție… Teoriile queer încearcă să creeze un spațiu nerestrictiv și funcțional, oferind instrumente pentru „(re)construcţia self-urilor şi a identităţilor prin practicile subiectivităţii. Queer trimite atât la subiect, văzut ca individ sau ca grup, cât şi la subiectivitate, adică practicile sau performance-urile care pot fi queer. A fi reprezentant queer presupune un mod diferit de a imagina şi de a trăi viaţa, programe de lucru diferite, practici economice ilogice, refuzul trecerii spre perioada adultă, percepere diferită a temporalităţii şi a spaţialităţii etc. Din această perspectivă privim copiii şi adolescenţii atunci când îi denumim queer. Să sperăm că acest spectacol de teatru nu va fi doar un experiment în agenda culturală a Sibiului, ci un exemplu de urmat pentru copii, dar, mai ales, pentru părinți.

WANDA

DRAMATIZARE ȘI ADAPTARE de Mihaela Michailov şi Radu Apostol, după O sută de rochii de Eleanor Estes, traducerea de Lavinia Braniște

REGIA: Radu Apostol

SCENOGRAFIA: arh. Gabi Albu

COREGRAFIA: Silvia Călin

MUZICA: Sebastian Androne-Nakanishi

ILUSTRAŢII: Alexandra Stoica

GRAFICA & VIDEO MAPPING: Daniel Gheorghiu

DOCUMENTARE: Corina Găgeanu

DISTRIBUȚIE

Anton Balint

Lucia Barbu

Paul Bondane

Eleonora Coșuleț

Barbara Crişan

Sebastian Gîlcă

Raluca Pavel

Adrian Prohaska

Alexandra Ioana Şerban

Print Friendly, PDF & Email

„Turnul întunecat”, dar nu complet

Un film agreabil – un șablon de la un capăt la celălalt, dar antrenant și destul de onest –,...

2084. Sfârșitul lumii – Cronici + recomandări

  2084. Sfârșitul lumii de Boualem Sansal Traducere din limba franceză de Doru MareșEditura Humanitas Fiction, 2016     În Abistan,...

Festivalul George Enescu 2017 – câteva reușite

https://www.youtube.com/watch?v=qTGh1yllO5U Avându-l ca președinte onorific pe Zubin Mehta și director artistic pe Vladimir Jurowski, după mai multe ediții coordonate...