UN ARTICOL DE OLTIȚA CÎNTEC

 

14 niveluri, dintre care cinci sub nivelul solului, de fapt sub nivelul apei, 1000 de camere ce însumează 41.000 mp este o descriere statistică a Operaen/Opera House Copenhaga. Bijuteria aceasta arhitecturală a fost construită fix peste drum de Palatul Regal, iar pariul reușitei și l-a asumat arhitectul Henning Larsen. Insula Holmen a fost revigorată astfel, o zonă relativ marginală a intrat în atenție, reafirmând capacitatea regenerativă a culturii. Națiunea aceasta introvertită prețuiește cultura, o înțelege ca parte integrantă a vieții zilnice. Complexul artelor spectacolului din Capitală include vechi și nou în armonie. Amplasamentul e perfect ales, clădirea foarte modernă are aer să respire, se vede de pe canale, poți ajunge rapid în preajma ei și pe uscat, dar și cu taxiul pe apă, un vaporaș rapid, utilizat atât de localnici, cât și de turiști. Musai să menționez uriașa parcare exterioară și cea subterană, legată printr-un tunel suprateran cu pereți transparenți, cu un restaurant deasupra zonei de lăsare a mașinilor și vegetație luxuriantă. O gândire integrativă până în cele mai mici amănunte. Pe uscat, majoritatea circulă cu bicicleta, mijlocul de deplasare preferat, ecologic, grija pentru mediu e o preocupare reală a țării, nu declarativ, ci la modul responsabil, practic, cu semne concrete. Deschid o paranteză, o altă înfăptuire uimitoare a acestui popor creativ este Copenhill (Amager Slope), uzina care transformă deșeurile în energie, un edificiu spectaculos și el ca proiectare, concept și utilitate. Dincolo de faptul că și apa de ploaie este colectată printr-un sistem pe care nu-l vezi, dar care adună toți stropii și îi transferă în procesul tehnologic, pe una din laterale s-a creat o pârtie din material artificial – iarna cu zăpadă adevărată, pentru schiat și snowboarding. Iar la ultimul nivel, cafenele și restaurante îți oferă răgazul plăcut pentru a admira perspectiva, în 360 de grade, desigur, dacă ai norocul, ca mine, să prinzi o zi cu soare. Se vede în zare o altă fabuloasă realizare, aceasta în colaborare cu suedezii, a podului Oresund, care conectează Copenhaga de Malmo, 16 km de șosea și cale feroviară subacvatice în parte. O probă de creativitate, îndrăzneală, artă, tehnologie și inginerie.

Dar să revin la Operaen. Ambițiosul proiect a fost inițiat de Fundația Maersk, de multimilionarul armator al cărui nume e scris pe toate cargoboturile și cargourile care traversează oceanele planetei. Costurile au ajuns la 2,5 milioane de coroane daneze, operațiunile de construire au început pe 1 iunie 2001 și s-au încheiat pe 1 octombrie 2004 (inaugurarea, în 2005). Un interval scurt, nu lipsit de probleme, mai ales între architect și magnat. Acesta din urmă simțea mereu nevoia să intervină, deși acordurile inițiale precizau ferm libertatea de opțiune a specialiștilor. După inaugurare, Henning Larsen a scris o carte în care relatează și aspectele acestea neplăcute, ceea ce arată cât de mult l-au afectat, dar și insides despre aventura unui asemenea așezământ. Dezvăluirea lor e și o formă de catharsis, de semnalare și afirmare a independenței creative a specialiștilor. Iar Operaen și împrejurimile chiar sunt teste de înalt profesionalism, de adecvare la profilul artistic al construcției, de iscusință în estetică citadină. Să-i dăm credit și lui Maersk care a investit enorm, dar a beneficiat și de scutiri substanțiale de impozite, conform unei legislații care favorizează întoarcerea către comunitate a unei părți din beneficiile financiare ale antreprenorilor de top, iată, prin proiecte culturale.

Scena principală are 1700 de locuri, din care (în raport cu dimensiunile orchestrei, numărul instrumentiștilor variază sensibil în funcție de repertoriul serii) 1500 oferă o acustică impecabilă. Pereții interiori sunt din arțar, o esență adecvată reflectării sunetului înspre auditori, iar forma este a unei secțiuni printr-un trunchi de copac, rotunjită, de parcă te-ai poziționa în interiorul scoarței lui, ca într-o cutie de rezonanță de proporții exacerbate. E absolut impresionant: pereții vitrați integral lasă privirea să răzbătă în exterior spre siluetele mai vechi ori mai noi ale liniei orizontului și apusul reflectat în oglinda apei; foayer-ele sunt urieșești, la fel cele trei candelabre cu sticlă reflectorizantă pe care lumina capătă nuanțe spectrale. Să nu uit de pereții decorativi, parte din ei (interiori, exteriori) sunt placați cu piatră specială – Jura Gelb Limestone, care îi transformă într-un instrument muzical hiperbolizat prin stilizare, un imens xilofon în care dacă bați cu degetele sau pumnul scoate sunete plăcute auzului. Ingeniozitate în absolut toate detaliile!

În afara scenei principale – pe care am avut șansa să o văd și din culise, într-un tur în care am descoperit fascinată toate ungherele, mai există altele cinci, birouri, săli de repetiții pentru muzicieni și balerini, magazii, alte anexe, perimetre de relaxare, un ambient care dă artiștilor oportunitatea de-a se concentra exclusiv asupra muncii lor. Fosa orchestrei e una dintre cele mai mari din lume, au loc acolo 110 muzicieni! La lista aceasta de superlative se adaugă încă unul: orchestra regală daneză este, istoric, cea mai veche din lume, prima menționare e din 1448! Teatrul Regal/ Det Kongelige Teater (fondat la 1748) e un complex al artelor spectacolului, reunește Opera veche (o foarte frumoasă clădire de patrimoniu), Opera House (aceasta despre care scriu) și Royal Danish Playhouse (Teatrul Regal în sensul dramatic). E ceva istorie artistică adunată aici!

Am avut șansa să ascult în minunăția aceasta un concert condus de Marie Jacquot. Dirijoarea franceză are un consistent CV internațional, se află la acest pupitru din 2024 și va continua, conform contractului, încă doi ani de acum încolo. Ca toți artiștii, și-a dezvoltat câteva rutine. Pe lângă cutiuța cu bagheta, mai are una mereu la purtător, pentru colecția de șireturi de diverse culori pe care le asortează la pantofii negri de lac, fără toc, pe care-i încalță când dirijează. În seara mea la Opera House, a optat pentru cele albastre, alegerile le face în funcție de repertoriu și de starea ei interioară. S-au cântat Tod und Verklarung al lui Richard Strauss și Simfonia nr. 4 a lui Gustav Mahler. Publicul a fost pe măsură: nu a întârziat nimeni, nici vorbă de aplaudat accidental între părțile concertului. Nici măcar nu s-a tușit.