Nimic nu e întâmplător (TNB) și Fericirea în 5 pași. Comedie antimotivațională (FF Theatre)
Un articol de ALINA MAER
Trăim un timp în care oamenii nu mai caută doar iubire, succes sau liniște. Acestor deziderate le adaugă nevoia de confirmare, confirmarea că suferința are sens, că traumele pot fi explicate, că fericirea este accesibilă dacă îi afli rețeta. Din această nevoie fundamentală de validare se nasc atât forme autentice de solidaritate, cât și industrii întregi de consolare rapidă. În goana după fericire, oamenii se împiedică în propriile limite, dar și în capcanele puse de cei ce le intuiesc dependențele.
Nevoia de recunoaștere, validare și empatie nu este un fenomen nou. Însă modul în care aceste nevoi sunt articulate public, comercializate și teatralizate este specific prezentului. Subiectul este în vogă în teatrele bucureștene. Prezentul articol tratează comparativ două spectacole ce ating această temă din unghiuri diferite, unul montat în teatrul de stat anul trecut, Nimic nu e întâmplător, la Teatrul Național „I.L. Caragiale” București, text și regie David Schwartz, celălalt, Fericirea în 5 pași. Comedie antimotivațională, se joacă de câțiva ani la FF Theatre, după textul lui Radu Aldulescu, în regia Alinei Hiristea, fiind un adevărat succes al teatrului independent. Ambele vorbesc despre fragilitate, manipulare și despre cât de ușor poate fi confiscată și retradusă nevoia de sens și validare, dar o fac prin două estetici radical diferite: una reflexivă, aproape documentară; cealaltă satirică, exploziv comică. Cele două spectacole pot fi așezate într-un cadru comun și pot fi citite prin prisma unor teorii consacrate despre individualism, cultura terapiei și inteligența emoțională.
Filozoful german Axel Honneth, în The Struggle for Recognition (1995), susține că identitatea individuală se formează prin relații de recunoaștere. Lipsa recunoașterii produce forme de suferință socială. În această cheie, personajele din Nimic nu e întâmplător nu caută doar soluții psihologice, ci caută confirmarea rostului propriei existențe. Ritualurile colective devin mecanisme de a obține această recunoaștere. În Fericirea în 5 pași. Comedie antimotivațională, dorința de validare este mediată prin figura life-coach-ului: personajul caută confirmare externă pentru valoarea proprie. Diferența este că aici recunoașterea este promisă ca produs rapid, aproape contractual. Honneth ar spune că atunci când recunoașterea devine condiționată sau comercializată, apar distorsiuni în relațiile sociale.
Adriana Irimescu și Filip Ristovski în Fericirea în 5 pași. Comedie antimotivațională, regia Alina Hiristea, FF Theatre
Socioloaga Eva Illouz, în lucrări precum Saving the Modern Soul (2008) și Cold Intimacies (2007), analizează modul în care discursul psihologic și terapeutic a pătruns în cultura capitalistă, transformând emoțiile în obiecte de consum și auto-optimizare. În Nimic nu e întâmplător, vedem cum limbajul vindecării oferă un cadru narativ pentru reorganizarea traumelor personale. Spectacolul poate fi citit ca o reflecție asupra felului în care cultura terapiei creează un vocabular al suferinței, uneori eliberator, alteori normativ. În Fericirea în 5 pași. Comedie antimotivațională, satira lovește direct în această cultură a auto-optimizării. Fericirea devine un obiect cu instrucțiuni. Emoția este tratată ca un proiect de management personal. Exact această logică a „gestionării de sine” este analizată critic de Illouz: individul devine simultan pacient, client și antreprenor al propriei vieți.
Filozoful sud-coreean Byung-Chul Han, în The Burnout Society (2010), descrie societatea performanței, unde individul este obligat să fie permanent productiv, optim și pozitiv. În această paradigmă, eșecul nu mai este social, ci personal. Dacă nu ești fericit înseamnă că nu ai aplicat corect „pașii”. Fericirea în 5 pași. Comedie antimotivațională ironizează tocmai această presiune prin ideea că există o metodă universală de succes emoțional. Personajul pacient interiorizează responsabilitatea totală pentru propria fericire, iar comicul apare din disproporția dintre promisiune și realitate. Nimic nu e întâmplător arată o altă consecință a aceleiași logici în nevoia de explicații totale pentru suferință. Dacă totul are o cauză și un sens, atunci haosul devine suportabil. Dar această promisiune poate crea dependență de sistemele explicative.
În Liquid Modernity (2000), Zygmunt Bauman vorbește despre fragilitatea relațiilor și instabilitatea identității în modernitatea târzie. Într-o lume fluidă, indivizii caută ancore simbolice. Ambele spectacole pot fi citite ca răspunsuri teatrale la această fluiditate: la TNB, căutarea sensului devine ritual colectiv, la FF Theatre, căutarea fericirii devine comedie despre disperarea de a fixa ceva stabil într-o lume volatilă.
Fericirea în 5 pași. Comedie antimotivațională, FF Theatre
Radu Aldulescu, autorul textului montat la FF Theatyre, declara: „False cursuri de dezvoltare personală sunt pe toate gardurile, în ofensivă continuă, deoarece există o cerere continuă. Lumea se află într-o permanentă criză spirituală și simte nevoia să-și umple acest gol, căzând victimă multor neaveniți, șarlatani, falși terapeuți. Ca scriitor, am nevoie să mă exprim despre lucruri de actualitate, oprind în loc nebunia lumii și punându-i oglinda în față. Fața ei cea mai comică”.
David Schwartz și-a montat spectacolul în urma unor ateliere de teatru documentar, sub egida Centrului de Creație și Cercetare Teatrală „Ion Sava” al TNB. Potrivit declarației autorului, decisive pentru alegerea subiectului au fost două lucruri. „În primul rând, controversa, polemica din jurul subiectului. Constelațiile au admiratori și detractori la fel de convinși și de vehemenți. Îmi plac tensiunile și contradicțiile. În al doilea rând, teatralitatea specifică sesiunilor de constelații familiale. Aceste sesiuni au, toate, caracteristicile unui ritual - ca atare, cred că sunt foarte interesant de explorat cu mijloace teatrale, într-un spectacol”.
În Nimic nu e întâmplător, personajele intră într-un spațiu al promisiunii vindecării. Nu sunt caricaturi, nu sunt „naivi” în sens comic. Sunt oameni recognoscibili, cu istorii personale, cu rupturi, cu dorința de a înțelege de ce li s-a întâmplat ceea ce li s-a întâmplat. Spectacolul nu ridiculizează credința în metode alternative de vindecare. Mai degrabă arată cât de adâncă este nevoia de a primi o explicație coerentă pentru haosul biografic. A fi validat înseamnă a fi văzut, iar a fi văzut înseamnă a exista. În această logică, orice sistem care oferă o poveste coerentă devine tentant. În Fericirea în 5 pași. Comedie antimotivațională, aceeași nevoie este tratată frontal comic. Aici, căutarea validării devine motor al situațiilor absurde. Personajul central își proiectează speranțele într-un discurs motivațional care promite rețete rapide pentru fericire. Vulnerabilitatea este expusă în lumină puternică și transformată în combustibil comic.
Nimic nu e întâmplător, regia David Schwartz, Teatrul Național București
La TNB, manipularea nu are un chip grotesc. Ea se insinuează subtil, prin limbaj, prin promisiunea apartenenței, prin ritual. Spectacolul sugerează că pericolul nu vine doar din intenții rele, ci și din dorința sinceră de a găsi rezolvări rapide și explicite la orice situație cauzatoare de traumă. Manipularea devine un mecanism aproape structural: atunci când cineva promite explicații totale, inevitabil simplifică vieți complexe. În spectacolul de la FF Theatre manipularea capătă chipul escrocului sentimental. Life-coach-ul este construit ca tipologie recognoscibilă: discurs sigur pe sine, optimism forțat, soluții ambalate frumos. Aici pericolul este vizibil, iar comicul vine din disproporția dintre promisiuni și realitate. Umorul din spectacolul lui David Schwartz (exceptând momentul predării dansului cu un István Téglás dezlănțuit) este discret, aproape defensiv. Se naște din situații recognoscibile și din micile incongruențe dintre dorință și realitate. Umorul este subtil și se naște din discrepanța dintre complexitatea realului și schematizarea explicațiilor într-un domeniu în care nu totul se explică. Râsul este amar, exclude malițiozitatea. Radu Aldulescu imprimă textului un umor fără rezerve. Situațiile sunt construite pentru efect, replicile au tăietură clară, iar auto-ironia e asumată. Este un spectacol care cucerește prin energia și chimia cuplului de actori. La FF Theatre, jocul este orientat spre tipologie. Personajele sunt recognoscibile rapid. Ritmul este esențial, iar reacția publicului devine parte din mecanismul spectacolului. Filip Ristovski (Denis Maximus, life-coach) este cuceritorul prin excelență, flamboaiant, exhalând misoginism, aburitor, ațâțător, rapace, amoral. Adriana Irimescu, într-o formă fizică de invidiat pentru orice femeie matură cu simțul realității, este nevinovata, angoasata, nefericita perpetuă, Grațiella. Ridicolul pesonajului se îmbină elegant cu feminitatea sa fragilă și cu naivitatea ludică exprimată fără exagerări. Spectatorul râde de personaje, apoi realizează că râde și de sine. Auto-ironia devine mecanism de apărare și instrument de analiză. Comicul e susținut prin dinamica dialogului și prin exploatarea contrastelor.
Nimic nu e întâmplător, regia David Schwartz, Teatrul Național București
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.