„Simt o respingere viscerală față de abuzul ideologiei în artă”

Cristina Rusiecki: Cum, când și de ce ai știut că vrei să te faci actriță?

Elena Popa: În timpul liceului, prin clasa a zecea. Am început să fac teatru de amatori și mergeam să văd spectacole la Teatrul Tineretului. Țin minte patru spectacole care mi-au marcat adolescența și vremea liceului. Văzându-le, m-am apropiat și mai tare de gândul de a mă face actriță. Acestea au fost: Orfanul Zhao și Jucăria de vorbe ale domnului Dabija, Antigona și Nopțile călugăriței portugheze, spectacolele domnului Măniuțiu. Nu am intrat la facultate din primul an, am picat la Iași, la prima probă. Al doilea an am intrat la Cluj, mai ales datorită doamnei Tatiana Ionesi, care m-a pregătit. Este o persoană foarte importantă pentru mine. Mă emoționez numai când vorbesc despre dânsa. Făceam drumul de la Piatra Neamț la Iași ca să ajung la pregătire. Am senzația că și acum aplic lucruri învățate de la dânsa pe vremea aceea: cum să citești un text, cum să rupi versul, cum să nu cânți replicile... Cred că a fost unul dintre cei mai importanți profesori de actorie pentru mine. La Cluj, l-am avut profesor pe Marius Bodochi și asistentă pe doamna Diana Cozma. Din anul al patrulea am venit la Sfântu Gheorghe. Aveau nevoie de o fată mică în M&M de Ștefan Caraman, pentru că nu exista în teatru la vremea aceea. Domnul Doru Mareș ne știa din timpul facultății, pe Radu Afrim, cu care lucram, și pe mine, din spectacolele studențești. M-a chemat la o colaborare pentru acel rol și am rămas aici pentru doi ani. Apoi, am mers pentru un rol la Ploiești, care s-a transformat în angajare la teatrul de acolo. După Trei surori, am lucrat tot cu Afrim la Nevrozele sexuale ale părinților noștri și am rămas angajată acolo patru ani, după care am revenit aici.

C.R.: La Sfântu Gheorghe ai rămas de ani buni. Ești în continuare aici. Ce te-a ținut legată de teatrul acesta?

E.P.: Cred că sunt o natură mai nostalgică. Sunt tributară începuturilor, locului, oamenilor, deși foarte multe s-au schimbat, chiar și la nivelul trupei. Nu mai sunt aceiași oameni, au venit unii noi și vin în continuare. Dar probabil că a fost impresia de experiment de la început care ținea de locul acesta și care mi-a plăcut enorm. A avut și Teatrul din Sfântu Gheorghe momentele lui de superglorie, dar și de cădere în umbră. Însă se pare că lucrurile vor să meargă pe un făgaș bun. Se lucrează altfel aici, probabil, față de alte locuri, cum ar fi București. Când lucrăm la ceva, nu prea sunt multe alte lucruri care să ne disturbe, să ne tragă într-o parte sau în alta. Nu ne împărțim atenția în multe alte direcții. Asta ne ajută să formăm un nucleu, să stăm multe ore împreună și la repetiții, și în afara lor.

C.R.: Ce fel de teatru îți place și ce fel de teatru nu îți place?

E.P.: Trebuie să recunosc că am avut o perioadă, până acum un an-doi, când începusem să mă îndepărtez ușor de ideea de teatru nu obișnuit sau clasic, dar genul acela mai conform, care ține cumva de spiritul teatrului repertorial, deși sunt angajată într-un teatru de repertoriu și îi înțeleg utilitatea pentru comunitate. Dar pe mine, ca artist, am simțit la un moment dat că începe să mă constrângă. Adică am refuzat niște roluri în care nu mă regăseam, deși știi că tu, ca actor, trebuie să slujești, indiferent de concepția ta despre forma respectivă. Am simțit că nu trebuie să fac pasul înăuntrul acelor lucruri. Poate ține și de vârstă, că am deja 42 de ani și se schimbă înăuntrul tău foarte mule lucruri. Te mai mântui și de activisme ușor zgomotoase și perdante prin care am trecut și eu, ca orice om. Dar la un moment dat mi-am dat seama că, intelectual vorbind, nu pot să fac pasul înăuntrul unor spectacole în care mi se cere să țin un steguleț activist pentru niște cauze sau niște idei revoluționare în care eu nu mă pot regăsi, cum ar fi tema feminismului. Adică să duc un discurs artistic pe care să-l susțin și să mă lupt pentru cauză. Mi se pare că la noi lucrurile eșuează în niște discursuri și teze greșite. Am o problemă intelectuală în legătură cu această direcție, pur și simplu, simt o respingere viscerală față de abuzul ideologiei în artă. Și când forma aceasta este dublată și de o remarcabilă sărăcie artistică, îmi spun NU. Și îmi vine ușor să pun eticheta de impostură pe forma respectivă. Eu nu pot să plonjez în așa ceva. Am trăit și momente artistice de genul acesta, după care mi-am spus: „Bine, și datoria ta față de tine care este? Să nu mai repeți această greșeală”.

C.R.: Au existat perioade distincte în cariera ta de actriță?

E.P.: În primul rând, etapa de formare, clar legată de Radu Afrim, atât în timpul facultății cât și în primii mulți ani în care am lucrat foarte mult împreună. Aș putea să spun poate prea mult, până la un anumit punct și chiar mă bucură că de câțiva ani am luat o pauză necesară.

Poate așa au fost conjuncturile sau poate unul dintre noi sau niciunul nu a decis așa, dar e o pauză necesară, pentru că așa se întâmplă când lucrezi enorm chestii foarte diferite în teatre foarte diferite și în locuri diferite cu un om. Se naște o panică de lipsa unor noi resurse. După această primă etapă foarte legată de Radu Afrim, a urmat perioada celorlalte întâlniri care au fost într-o zonă destul de diferită de experiența mea cu Radu. O importanță mare a avut-o întâlnirea de la Ploiești cu dl Dabija, cu care am lucrat Trei surori de Cehov, dar și întâlnirea cu dl Colceag cu care am lucrat pe textul lui Eduardo De Filippo, La Grande Magia. A fost, efectiv, o minunăție. Și acum zâmbesc când îmi aduc aminte de acea întâlnire profesională din care am învățat enorm de multe lucruri. Eu făcând facultatea în Cluj, dl Colceag fiind pedagog în București, aveam senzația că trebuie să învăț repede, în două luni, să-l aspir pe omul acela, să iau de la el tot ce nu am învățat pentru că nu i-am fost elevă. Cred că și el a simțit și lucram cu foarte multă plăcere împreună. Iar dl Dabija m-a ajutat enorm să conștientizez niște defecte clare pe care le aveam la momentul respectiv, legate chiar de probleme tehnice, de vorbire. Aveam un foarte puternic accent ardelenesc. Când am ajuns în trupa de la Ploiești nu realizam, dar mi l-a semnalat dumnealui și a fost destul de dificil. Mi-am dat seama că la instrumentul principal al muncii mele, vorbirea, aveam niște probleme care trebuie rezolvate. Dar nu erau numai probleme tehnice, ci și de actorie. Am învățat enorm lucrând cu dl Dabija. Anul acesta ne-am reîntâlnit la Sfântu Gheorghe. Am lucrat Doi morți vii pe textul lui Alecsandri. După 15 ani, a fost o revedere foarte interesantă.

C.R.: Care au fost rolurile cele mai dragi din carieră?

E.P.: Nu am cum să nu spun că rolurile cele mai dragi au fost tot cele lucrate cu Radu Afrim. În continuare, sunt profund legată emoțional de ele, de cel din Nevrozele sexuale ale părinților mei sau din Trei surori, spectacolele lui Radu Afrim, dar și de rolul din Trei surori, spectacolul domnului Dabija de la Ploiești. Mai sunt roluri recente de care mă simt foarte legată, din spectacolele altor regizori: cel din Și liniștea are puls, regizat de Horia Suru, o experiență specială și dragă, rolurile făcute în spectacolele Catincăi Drăgănescu, Orb de mină de Székely Csaba, iar mai recent cel din Dragonul de aur. Întâlnirea cu Ioana Păun a fost dintre cele mai importante ale ultimilor ani datorită felului în care este ea construită ca artist, undeva la granița dintre teatru și performance. Genul ei de căutare te provoacă total și irepetabil. Nu l-am mai întâlnit la niciun alt regizor. Face totul visceral și este foarte încăpățânată, în sensul bun al cuvântului, este scormonitoare, vie, trează, cu o sensibilitate specială.

C.R.: Pentru mine ai reprezentat totdeauna o actriță cu o consistență deosebită. Mai degrabă serioasă și gravă, deși recunosc că prima dată te-am văzut în spectacolul de facultate, Black Milk, în regia lui Radu Afrim, unde făceai toate ghidușiile posibile. Cum ai făcut, de altfel, în majoritatea rolurilor reprezentative pentru spectacolele lui. Nu le-ai perceput ca pe un fel de contre-emploi? Nu ți-era greu să joci personajele acelea?

E.P.: Marele talent al lui Radu a fost că nu am lucrat niciodată la o formă care să nu aibă conținut. Între noi doi era un concurs de idei și de soluții, în modul cel mai frumos și pozitiv al cuvântului: cum să facem ca forma aceea, compoziția aceea să aibă mai mult conținut? A fost o foarte mare bucurie. Vorbesc la trecut, dar s-ar putea repeta și acum. Chef de joacă, minte deschisă, liberă, care găsește soluții fără prejudecăți de genul „asta oare intră sau nu intră în personaj?”. Toată munca de umplere a acelei forme aduna lucrurile. Nu am lucrat deloc greu. Am lucrat foarte bine cu el în acele compoziții, în Alge, în Trei surori, în Plastilina, ne înțelegeam bine. Acela era culoarul nostru perfect de comunicare. Am lucrat bine și la celelalte roluri, dar nu cu aceeași intensitate. E ciudat, dar așa e.

C.R.: Care ți se par cele mai frumoase lucruri din cariera ta de actriță?

E.P.: Momentele de grație din timpul repetițiilor. Sunt foarte atașată de perioada de repetiții, de momentele de căutare, de laborator, care se întâmplă între actori, regizor și scenograf, când se adună lucrurile, când te bucuri de ceea ce găsești, de cum te surprinzi tu pe tine sau pe ceilalți, de întâlnirea cu colegii, chiar și cu cei cu care lucrezi de mulți ani, când te reîntâlnești cu un coleg într-un cu totul alt mod, când descoperi ceva ce nici nu ai fi bănuit.

C.R.: Care ți se par marile dificultăți într-o carieră de actriță? Au existat momente dificile în care nu mai credeai în ceea ce faci?

E.P.: Nu am ajuns niciodată să nu mai cred în meseria mea, în ceea ce fac și sper să nici nu ajung. Dar au fost și momente dificile, când crezi cu încăpățânare că este bine așa cum vezi tu lucrurile și, de partea cealaltă, a regizorului sau a unui actor partener, ele se văd în mod opus. Și nu reușim nicicum să ajungem măcar la mijloc. Momentele de necomunicare sunt foarte dificile, ca și modul în care te motivezi în situațiile de acest gen, când trebuie să funcționezi ca și când totul ar fi bine.

C.R.: Care consideri că sunt cele mai mari atuuri ale tale ca actriță?

E.P.: În primul rând, sunt construită pe principiul comunicării și al dialogului. Dacă simt că ceva nu se duce într-o direcție bună, discut până când cel puțin eu cu mine mă simt împăcată că am spus tot ce trebuia spus. Interesant e că după aceea intervin niște resorturi aparte, dorința de a duce, totuși, lucrurile la bun sfârșit. Aceasta poate fi un motor care mai aplatizează din nemulțumire. Avem o țintă, deci trebuie să ducem munca la capăt. Așa că mai punem un pic în paranteză nemulțumirile sau neînțelegerile noastre. Și atunci scopul te ajută să-ți crească un pic optimismul. Povesteam de încăpățânarea Ioanei Păun, de îndârjirea ei pentru o idee. Și eu am același gen de comportament și uneori nu e bine, pentru că văd cum îmi dispare simțul umorului când mă îndârjesc. Dar, după aceea, îmi iese ceva de un umor involuntar și se mai descrețește atmosfera. Toată lumea râde, încep și eu să râd, se mai risipește din tensiune. Dar atuul cred că a fost curiozitatea care m-a ajutat întotdeauna. Nimic din ce am lucrat până acum nu a început fără curiozitate, fără bucuria de a mă apropia de un text nou sau de o întâlnire cu un grup sau cu un regizor, de a o lua de la zero, pe un drum nestrăbătut. Cred că mă ajută și spiritul meu scormonitor. Cred că sunt un om foarte prezent în ceea ce fac, în munca mea. Mă feresc de stările de apatie care intervin în meseria noastră. Nu îmi place să lucrez fără să simt în jurul meu participarea la fel de activă și la fel de prezentă în care îi trag și pe ceilalți. Îmi place să-mi contaminez și colegii și îmi place să mă contamineze și ei cu cheful lor de lucru, de a căuta și de a descoperi și – slavă domului –, am colegi foarte buni, fix din zona asta.

C.R.: Ce calități trebuie să aibă un regizor ca să ți se pară că ați avut o colaborare reușită?

E.P.: Trebuie să aibă aceleași calități pe care le am și eu, să nu fie o întâlnire mimată, una falsă, să aibă curiozitate. În ultimii ani, pentru mine a început să conteze o trăsătură legată de zona estetică. Poate că se leagă și de cum m-am format eu ca actor în primii ani de Afrim, dar cred că zona estetică are o mare însemnătate.

C.R.: Poți să-mi dai un exemplu, te rog?

E.P.: De exemplu, tendința de a privi estetica minimalistă ca pe ceva absolut necesar azi în teatru. Când zic minimalistă, nu mă refer nici la sărăcie, nici la simplitate care, de fapt, ascunde lipsă de soluții, ci la conceptul efectiv, la capacitatea de a vedea într-o idee regizorală sau scenografică foarte multe gânduri condensate în minimum de mijloace. Pe mine, ca actor, mă ajută mult ca și în demersul meu să fac aceleași gesturi azi, acum și aici. Este zona care mă bântuie. De aceea îți spuneam de Ioana Păun, de Carmen Vidu, două regizoare care se mișcă foarte frumos în această zonă, de la care eu, personal, am învățat foarte multe lucruri în ultimii ani.

C.R.: Ți s-a întâmplat să joci roluri care ți s-au părut indigeste?

E.P.: Mi s-a întâmplat și asta. Acelea rămân niște semne de întrebare ca niște stafii care te tot bântuie și la care te mai întorci și zici: „Măi, cum am făcut eu acolo? Am senzația că am ratat întâlnirea. Unde am greșit de nu s-a întâmplat așa cum ar fi trebuit să se întâmple, în capul meu, cel puțin?”. În continuare mă gândesc ce mi-a lipsit mie, cum nu am făcut eu ca treaba să fie mai ușor digerabilă. Capul meu nu funcționează în direcția dacă îmi place personajul sau nu îmi place. Nu am nici problema dacă personajul este principal sau secundar. Pentru mine nu există așa ceva. Nu a existat de când am început să fac teatru. Este mai mare provocarea când joci un personaj secundar care devine ceva mai mult decât e. Aceasta cred că dăunează mult mentalității actorului. Să facă un personaj principal poate fi chiar un mare balast pe care și-l ia în spate. Și de multe ori actorii chiar sucombă sub sacii aceștia mari pe care îi cară. Există o scriitură, personajul are o pondere în text, dar pentru tine, ca procent de lucru și ca mod de a te raporta, nu există personaj prost sau bun, principal sau secundar. Nereușitele mele nu erau legate de personaj, ci probabil de un dialog mai reușit sau mai puțin reușit cu regizorul. De multe ori, nereușita este doar o iluzie în capul tău. Dar pentru mine este mai important ce simt eu, înăuntrul meu. Rămân problemele tale, indiferent de cum se văd din afară. Știi tu că acolo, undeva, nu a fost armonie. Când ai apucat să trăiești senzația armoniei la alte roluri, e normal să vrei să repeți de fiecare dată acea stare în care lucrurile se întâmplă cu tine și cu cei din jurul tău. Atunci, dinspre masa regizorului vine un aer de flori și de eternă mirare și bucurie. Și de la lumini, la fel. Când lucrurile sunt mai chinuite și mai scremute, îți lasă un gust amar.

C.R.: În ce crede omul Elena Popa?

E.P.: Cred foarte mult în capacitatea de a nu-mi trăda convingerile, de a fi sincer cu un prieten. Cred foarte tare în ideea de prietenie, deși am pierdut mulți prieteni. Unii au plecat din țară, Romi (actorul Romulus Chiciuc, n.n.), Dodo (actorul David Kozma, n.n.), de care îmi e un dor cumplit. Uneori, ne mai întâlnim, dar foarte rar. Cred cu încăpățânare în ideea de prietenie, indiferent de sex. Cred în sinceritate, chiar dacă uneori poate fi supărătoare. Nu cred în diplomația care dă în ipocrizie. Prefer mai degrabă sinceritatea tranșantă, frustă decât învăluirea delicată a adevărului. Am ascultat zilele trecute un interviu cu Cristi Puiu în care zicea că a apărut conceptul de „curaj rezonabil”. M-am lipit de perete când am auzit. Nu cred nici în „curaj rezonabil”, nici în „adevăr rezonabil”.

C.R.: Dar adevărul se poate spune și cu eleganță, nu numai tranșant și frust.

E.P.: Eleganța este conținută, oricum, în a fi sincer, dar nu în jumătatea de măsură, nu în zona „rezonabilă”. Aceea conține și multă neasumare, lasă porți deschise și pune între paranteze chiar adevărul pe care îl comunici. Eu am curajul să spun că e așa. Dar nu zic că nu poate fi posibil ce gândești tu sau că nu poate fi pus sub semnul întrebării ce gândesc eu.

E.P.: Se leagă, din nou, de sinceritate și de asumare. Nu cred în lumi ideale, dar cred că putem să vedem lucrurile mai simplu, mai onest, nu atât de fabricate, nu atât de chinuite. Cred că oamenii pot să tacă împreună fără să perceapă această liniște ca pe o agresiune, fără să simtă nevoia de a se impresiona unii pe alții. Cred că problema aceasta mă bântuie în ultima vreme. Poate ține și de epoca Facebook această nevoie a oamenilor de a se impresiona unii pe ceilalți contra cronometru.

C.R.: Ce-ți place să faci? Care sunt pasiunile tale?

E.P.: Îmi place foarte mult să stau la mine acasă, în mediul meu, să citesc, să mă uit la filme. În ultima vreme, am reînceput să mă uit mult la filme, probabil din cauza pandemiei. Am stat și eu mult în casă, timp de două luni, și din acest punct de vedere a fost un câștig. Am redescoperit plăcerea de a mă uita la filme lungi, deși urăsc cuvântul „durată”, de a mă întâlni și de a schimba idei cu prietenii mei – nu mulți –, din care majoritatea nu sunt din zona teatrului. Au alte preocupări, alte meserii. Îmi place mult să călătoresc în împrejurimile orașului vara. Zona aceasta este plină de păduri, de dealuri, de locuri unde, de regulă, merg cu bicicleta ca să petrec ore bune în natură.