Un altfel di Harap-Alb/ Călare pe basm și pe CALGBT

„Ar fi grozav!”, a gândit Ionuț Caras care a realizat la Teatrul Național din Cluj-Napoca o nebunie pestriță de spectacol. Prin el, Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă nu se mai lasă închisă într-o epocă preferând a schimba hainele, limbajul, decorul și chiar mecanismele comicului, fără să-și piardă nucleul inițiatic: un tânăr pleacă de acasă, intră într-o lume a probelor, este înșelat, își pierde identitatea, învață să-i recunoască pe ceilalți și, în cele din urmă, își recuperează dreptul la propria devenire.

În Un altfel di Harap-Alb, spectacolul scris și regizat de Ionuț Caras, traseul inițiatic este transferat într-o Românie recognoscibilă, excesivă, comică și neliniștitoare. S-a evitat să „modernizeze” mecanic basmul, schimbând doar costumele personajelor sau înlocuind câteva obiecte magice cu gadget-uri. Operația dramaturgică este mai profundă, basmul devine matricea prin care este recitită realitatea. Structura narativă a lui Creangă este păstrată, dar lumea în care pășește Harap-Alb este una în care balaurii au fost înlocuiți de baroni locali, fântâna de tuneluri, calul năzdrăvan de o inteligență artificială, iar magia de logica algoritmilor, a rețelelor sociale și a comunicării instantanee. Spectacolul nu renunță la basm pentru a vorbi despre prezent; dimpotrivă, folosește tocmai forța arhetipală a basmului pentru a face prezentul mai vizibil. Titlul însuși, Un altfel di Harap-Alb, introduce de la început o anumită distanță ironică față de solemnitatea canonului. Creangă este coborât din manual și readus în spațiul viu al oralității, acolo unde povestea poate fi spusă, răstălmăcită, comentată și, mai ales, locuită de contemporani, indiferent de vârstă.

Unul dintre mecanismele cele mai fertile ale montării este existența celor doi povestitori. Ionuț Caras este Povestitorul clasic, în timp ce Anca Hanu este Povestitorul mai modern. Cele două instanțe narative instituie un dialog între două moduri de a privi lumea și, implicit, între două feluri de teatru. Unul vine dinspre povestea spusă, celălalt, dinspre spectacolul contemporan, rapid, ironic, muzical, contaminat de limbajele prezentului. Între ele se naște o tensiune comică, dar și întrebări discrete. Cât mai putem păstra din poveste atunci când lumea în care o spunem s-a schimbat atât de radical? Pentru cine o mai păstrăm?

Harap-Alb devine un tânăr care trebuie să-și găsească drumul într-o societate dominată de impostură, corupție, influenceri, superficialitate și „spectacolul” permanent al vieții publice. Foarte inspirată este transformarea calului năzdrăvan în CalGPT, o apariție care pune în relație inteligența artificială cu funcția tradițională a animalului fabulos mai mult decât o găselniță comică. Calul era, în economia basmului, ființa miraculoasă care îl orienta pe erou, îl avertiza și îl ajuta să treacă probele. În lumea actuală, această funcție poate fi preluată de inteligența artificială. CalGPT este, practic, „ghidul” lui Harap-Alb printr-o lume în care tehnologia a înlocuit parțial magia. Numai că substituția produce o ambiguitate esențială, dacă eroul primește răspunsuri de la o inteligență artificială, mai este el obligat să gândească? CalGPT poate deveni astfel un comentariu teatral despre dependența contemporană de tehnologie și despre tentația de a delega altcuiva propria capacitate de judecată. Vocea lui CalGPT îi aparține lui Mircea Bravo, iar Christian Har construiește scenic relația dintre curierul Glovo și această prezență tehnologică.

Coregrafia Andreei Gavriliu, muzica lui Radu Dogaru și cântecele Ancăi Hanu contribuie la transformarea basmului într-un spectacol de teatru cu accente de concert, cabaret și farsă.Decorul lui Adrian Balcău și costumele Zsófiei Gábor participă la aceeași strategie a suprapunerii. Nu mai avem nevoie de o lume medievală reconstituită, nici de un spațiu oniric, ci de un spațiu scenic în care semnele trecutului și cele ale prezentului intră deliberat în coliziune. În locul aventurii abstracte apare o geografie socială contemporană, Clujul, obsesia orașului „de cinci stele verzi”, tunelul dacic, problemele administrației, turismul agresiv, natura transformată în decor pentru selfie-uri. În reprezentația de la Iași din cadrul Festivalului Internațional pentru Publicul Tânăr nu au lipsit dialogurile cu ,,moldovenii” din sală, doar eram pe teritoriul natal al lui Ion Creangă. Basmul este recunoscut, dar permanent deturnat. În această logică, celebrul „tunel dacic” și aluziile la administrația urbană devin exemple de satiră locală, spectacolul coborând din mitosfera lui Creangă direct în imaginarul românesc al prezentului.

Personajele lui Creangă sunt resemantizate. Setilă, Flămânzilă, Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă își păstrează funcția comică și hiperbolică și sunt absorbiți de o lume în care excesul nu mai este excepție, ci regulă. Baronul, primarul, influencerul, reporterul, curierul, turistul, hipsterul, agentul Interpol devin figurile unei societăți în care personajele basmului s-au multiplicat în tipologii contemporane. Aici se află una dintre calitățile regiei lui Ionuț Caras care nu încearcă să facă din fiecare personaj o metaforă complicată. Preferă caricatura, exagerarea și recunoașterea imediată. Spectatorul râde pentru că identifică repede tipul uman. Ne recunoaștem într-o lume pe care, tocmai pentru că o trăim zilnic, am încetat să o mai vedem în toată absurditatea ei.

Riscul unei asemenea formule este evident, referința politică poate îmbătrâni mai repede decât basmul. O glumă despre un personaj public sau despre o temă administrativă poate avea o eficiență comică extraordinară astăzi și una mult mai redusă peste câțiva ani. Spectacolul trebuie, așadar, să echilibreze permanent actualitatea imediată cu permanența structurii basmului. Când reușește, satira capătă consistență; când se sprijină prea mult pe recognoscibilitatea imediată, există pericolul ca gagul să înlocuiască substanța teatrală. Din fericire, Un altfel di Harap-Alb are în spate o structură dramaturgică suficient de solidă pentru ca actualitatea să nu fie singurul său argument. Miza rămâne aceeași, confruntarea dintre bine și rău, numai că termenii sunt traduşi direct în limbajul prezentului ca „opoziție între cinste și corupție, cultură și ignoranță, implicare civică și nepăsare”.

Și distribuția personajelor tradiționale este supusă unui proces de actualizare satirică. Împăratul Roș devine un baron local, iar lumea lui Harap-Alb se populează cu primari, agenți Interpol, influenceri, reporteri, turiști, hipsteri, curieri etc. Asistăm deci la spectacol de echipă în care atuul numeroasei distribuții este jocul cu multiplicitatea. Mulți actori schimbă personaje și registre, iar acest lucru creează un efect important, în sensul că personajele nu mai par entități fixe, fiind vizibil produse ale convenției teatrale. Într-o montare realistă, actorul încearcă să dispară în personaj. Aici se întâmplă aproape invers, plăcerea vine din faptul că îl vedem pe actor transformându-se. Un actor intră într-o scenă ca personaj al basmului și iese din ea ca figură a României contemporane. Tranziția devine ea însăși spectacol.

Un altfel di Harap-Alb nu este construit în jurul unui protagonist care își domină universul, preferând construcția în jurul unei trupe capabile să schimbe rapid registrele și identitățile. Actorii nu se limitează să interpreteze personaje; ei devin, pe rând, povestitori, comentatori, tipologii sociale, personaje ale basmului și figuri recognoscibile ale prezentului. Această mobilitate creează impresia unei lumi în continuă prefacere. Nu suntem noi într-o eternă tranziție?

Distribuția este construită pe principiul polivalenței actoricești. Actorii trec dintr-un rol în altul, schimbând statutul, funcția și registrul comic. Matei Rotaru este Domnu' Craiu, Setilă și Baronul, personaje extrem de diferite, cu straie dramaturgice diferite, pe care le schimbă cu o rapiditate uimitoare. Ruslan Bârlea trece de la fratele cel mare la preot, Tudor Jula de la fratele mijlociu la Flămânzilă, iar Adriana Băilescu traversează personaje precum Baba Casandra și agenta Interpol. Excelentă chimia și construcția dinamică în echipa de șoc formată din Gerilă (Miron Maxim), Ochilă (Salomeea Rusu), Păsări-Lăți-lungilă (Diana-Ioana Licu) și Flămânzilă (Tudor Jula). Temperamentală, activistă, drăcoasă, Diana Buluga în Fata Roșie. Christian Har în CalGPT plin de nerv și într-o continuă mișcare printre celelalte personaje. „Babele dansatoare” (Cecilia Lucanu-Donat, Ioana-Maria Repciuc, Diana-Ioana Licu, Patricia Brad, Adriana Băilescu, Salomeea Rusu) anunță show-ul într-o manieră ce îmbină ludic și grotesc, ceea ce anunță că nu vom asista la o poveste spusă convențional. Ruslan Bârlea, savuros în posturile de frate mare și preot. Adriana Băilescu / Patricia Brad caricaturizează inspirat autoritatea sub forma agentei Interpol, la fel Ioan Crișan în rolul gardianului. Recognoscibil tiparul influenceriței interpretate de Cecilia Lucanu-Donat. Ioana-Maria Repciuc, risipă de energie interpretând o solistă jazzy și o reporteriță. Adrian Cucu stârnește hohote de râs subliniind ridicolul dacului din tunelul dacic. Cosmin Stănilă are ,,greutate” de urs, de primar, și de actor. Plin de emfază și șarm Radu Dogaru în Cerbul cel fălos. Această mobilitate a actorilor contribuie la caracterul de farsă teatrală al spectacolului. Actorul nu dispare complet în personaj, ci păstrează ceva din propria prezență scenică, iar spectatorul asistă cu plăcere la mecanismul transformării. Este o teatralitate asumată, care nu caută iluzia realistă, preferând convenția ludică.

Harap-Alb, interpretat de Ștefan Dogaru, nu este un erou monumental. Ar fi, de altfel, dificil ca un asemenea personaj să mai funcționeze astăzi în forma solemnă a eroului de basm. El este mai degrabă un tânăr care trebuie să învețe să se descurce într-o societate în care regulile sunt ambigue, autoritatea este adesea suspectă, iar aparențele pot înșela. Drumul său inițiatic devine astfel și drumul unei generații care intră într-o lume deja construită de alții și trebuie să învețe să distingă între ceea ce i se spune și ceea ce este cu adevărat. De aceea, Spânul lui Bogdan Rădulescu este adversarul tradițional al protagonistului, dar și expresie a unei lumi în care manipularea funcționează tocmai pentru că victima nu știe încă să recunoască mecanismele puterii. În basm, Harap-Alb trebuie să treacă prin experiența umilirii și a pierderii identității pentru a deveni el însuși. În versiunea contemporană, această pierdere poate fi citită și ca experiență socială, intrarea într-un sistem în care trebuie să înveți să supraviețuiești fără să-ți abandonezi identitatea. Și aici spectacolul devine mai mult decât o comedie cu referințe politice. El vorbește despre nevoia de a ne recâștiga capacitatea de a distinge. Harap-Alb este un personaj al devenirii tocmai pentru că nu știe de la început cine sunt cei buni și cine sunt cei răi. Trebuie să treacă prin experiență. În lumea contemporană, această probă este poate mai dificilă decât în basm, răul nu mai poartă neapărat chipul monstruos al antagonistului. El poate veni ambalat frumos, poate avea cont de social media, poate vorbi convingător și poate produce impresia că lucrează în interesul nostru.