Print Friendly, PDF & Email

Interviu cu Gianina Cărbunariu

În timpul Festivalului Internațional de Teatru de la Piatra Neamț, am avut ocazia să discut cu directoarea teatrului, curatorul Festivalului, cunoscuta regizoare și autoare, Gianina Cărbunariu. De altfel, Festivalul a fost cadrul în care a avut premiera și ultimul său spectacol, Frontal. Cu state vechi în teatrul documentar, cu o experiență deja importantă de selecționer, am considerat că este unul dintre creatorii cei mai îndreptățiți să facă o analiză a direcțiilor de evoluție din acest gen.

Cristina Rusiecki: De fiecare dată când vin la Festivalul Internațional de Teatru de la Piatra Neamț sunt uimită de cât de implicat, de cald, de generos, de participativ este publicul de aici.

Gianina Cărbunariu: Sincer, în mare măsură, l-am moștenit. E un public format în ani de festival. Anul acesta se împlinesc cincizeci de ani de la prima ediție din 1969. Publicul s-a format nu numai prin stagiuni. Festivalul este foarte important. Țin minte experiența mea din 1992-1996, când era director dl Scarlat, care a reînnodat festivalul oprit de cenzură în 1985. L-a redeschis în 1992 și nu oricum, ci cu șapte trupe străine invitate. Cred că era primul festival internațional din România la acel moment. Erau trupe importante din Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Germania. Pentru mine, ca adolescentă, festivalul deschidea o lume.

C.R: Presupun că nu este vorba doar de publicul moștenit, pentru că văd în sală foarte mulți tineri.

G.C.: Nu e vorba de un public aici, ci de publicuri diferite. Avem oameni foarte receptivi, formați în festival, de 50-60 de ani, care vin la tot ce se întâmplă, după cum avem și un public tânăr, foarte deschis, de liceeni, chiar dacă nu are multă experiență. Ne cam lipsește publicul de mijloc, dar aceasta este o problemă peste tot cu oamenii care sunt ocupați să muncească și să supraviețuiască. Dar ei vin cu copiii, la spectacolele pentru cei mici. Am insistat să avem și spectacole pentru copii în festival. În plus, am extins Festivalul în două locații în afara orașului pentru că, fiind un teatru regional, cred că e bine să fim prezenți și în perioada festivalului, ca și în timpul stagiunii, la Roman și la Târgu Neamț, pentru ca și oamenii aflați la niște kilometri de noi să se poată bucura de festival. În plus, am rezervat o zi în care adolescenții își prezintă spectacolele făcute de ei. Liceenii joacă pentru liceeni.

C.R.: Există foarte multe evenimente adiacente în Festival, cum este atelierul critic, destinat tot publicului. Care este rostul său și cum se adresează comunității?

G.C.: Atelierul critic este la a treia ediție. Țin mult la el. La prima ediție, coordonatoare a fost Oltița Cîntec, la a doua, Iulia Popovici, la a treia, Oana Stoica. Până acum, atelierul s-a adresat tuturor vârstelor. Au participat uneori și membri ai juriului de adolescenți. Anul acesta, Oana Stoica mi-a sugerat să ne concentrăm pe o anumită vârstă. Fie vor fi două ateliere, unul pentru adolescenți și unul pentru adulți, fie ne concentrăm numai pe adolescenți, pentru că ei sunt mai doritori. Dar recunosc că au participat și persoane adulte, spectatorii noștri fideli pe care îi văd la toate premierele. Este foarte important ca ei înșiși să aibă niște instrumente critice pe care le pot disemina în comunitatea din care fac parte. Apoi, am avut atelierul de scenografie Spațiul public – spațiul personal, coordonat de Mihai Păcurar, atelierul de dramaturgie susținut de Daniel Chirilă și cel al coregrafului Attila Bordas cu trupa Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Anumite fragmente din atelier au fost prezentate ca afiș vivant în vitrina teatrului. Am început din martie să prezentăm astfel câteva momente din spectacole. M-am gândit că ar fi interesant să avem acest eveniment pe toată durata festivalului, care să deschidă cumva ferestrele, ca să atragem atenția publicului că se întâmplă ceva. Vom continua acest proiect. Probabil, la ediția viitoare vom invita un alt artist care să propună un afiș vivant.

C.R.: Probabil direcția cea mai pregnantă din Festival o reprezintă teatrul documentar. Ca selecționer, presupun că ai vizionat nenumărate producții. Tu însăți ai o mare experiență în acest gen. Care consideri că ar fi acumulările acestui gen de teatru în ultimii treizeci de ani?

G.C.: Cred că există o apetență din ce în ce mai mare pentru real în ultimii zece ani. Îmi amintesc că pe vremea când am început, în 2001, programul dramAcum, când eram studenți, am simțit din partea publicului un fel de rezervă: de ce să vină la teatru ca să vadă ceea ce, oricum, vedea și pe stradă? În acești cincisprezece ani s-au întâmplat foarte multe lucruri. Vine o generație de creatori interesați de real. Fiecare îl transpune scenic în funcție de propria sensibilitate. Lucrurile încep să fie un pic mai nuanțate. Avem, pe de o parte, teatrul verbatim (formulă care a fost prezentă și în festival), dar avem și un tip de teatru documentat, nu documentar, după cum spunea colegul meu catalan (din producția Birdie, Agrupación Seňor Serrano, Barcelona, n.n.). Nici eu nu fac teatru documentar, ci încerc să documentez subiectul investigat pe care după aceea îl transpun pe scenă. De multe ori, nu transpun neapărat o felie de realitate, ci senzația mea de tulburare sau de uimire în fața ei. Cred că în festival s-au văzut diferite tipuri de a încorpora scenic realitatea, de a o face a ta. A fost o perioadă în care verbatimul era destul de uzitat, dar acum mi se pare că sunt mai mulți creatori preocupați de teatrul documentar, deci mai multe sensibilități. Am încercat, pe cât am putut, să invit voci diferite. În festival a fost prezent și spectacolul Jurnal de România. Timișoara care e un tip de teatru foarte ancorat în realitate, dar trecut prin filtrul persoanelor reale, actori ai instituției. Adică e un alt tip de teatru decât Cultul personalității sau Tabu, de exemplu.

C.R: Dincolo de diferitele paliere estetice, există diferențe mari între teatrul documentar din instituțiile de stat și cel din independent?

G.C.: Este o chestiune de finanțare. Cei mai mulți dintre cei ce fac tipul acesta de teatru vin din zona independentă. Carmen Vidu a lucrat la Teatrul German de Stat din Timișoara, Radu Afrim, în Despre oameni și cartofi, a lucrat un alt tip de teatru documentar, cu un alt tip de sensibilitate. Dar, pentru că cei mai mulți creatori vin din teatrul independent, deseori, mijloacele nu sunt pe măsura conceptului. Faptul că își găsesc limitări în artă ajută uneori, dar cred că ar merita mai multă susținere. Uneori poți să ai o idee genială și să faci ca un microfon și un scaun să fie mai mult decât de ajuns, alteori este nevoie de mai multe mijloace. Mi se pare că riscul e să vezi trei spectacole și să ți se pară toate la fel doar pentru că mijloacele, recuzita, decorurile seamănă, deși conceptual, sunt diferite. Altfel, publicul a reacționat foarte bine. Oamenii nu se mai tem să vadă pe scenă lucruri care vin din realitate. Într-o perspectivă artistică, evident. Există și riscul de a te ascunde în spatele unui spectacol documentar, adică de a lua doar felia din realitate, fără să ai o perspectivă asupra ei. În ceea ce mă privește, merg mai mult pe ideea unui teatru documentat din care fac ficțiune, pentru că îmi place să am o perspectivă. Nu agreez maniera de a te ascunde în spatele faptelor, de tipul „așa sunt oamenii reali, judecați voi, eu nu am o părere”.

C.R.: În Festival, a avut loc și premiera spectacolului tău, Frontal. Cum se înscrie acesta în preocupările tale mai ample în ceea ce privește tema muncii?

G.C.: Mă preocupă tema muncii de ceva ani. Mă enervează, mă frustrează și uneori chiar mă deprimă faptul că niște oameni modești, într-o țară săracă, se luptă cu săracii, în loc să se lupte cu sărăcia. Ar trebui să ne luptăm să ne fie tuturor mai bine, să încercăm să înțelegem lucrurile din spatele unei realități și să nu mai digerăm așa ușor știri false, să ne informăm, să fim mai empatici cu oameni care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns într-o stare precară. Mă revoltă asocierea sărăciei cu lenea, pentru că știu oameni care muncesc foarte mult și nu doar că nu sunt bogați, dar trăiesc în precaritate. Eu am lucrat în teatrul independent o grămadă de timp, nu știu ce pensie o să iau și ca mine sunt mulți, chiar în situații și mai rele. Cu toate acestea, spectrul sărăciei nu ne bântuie. Ne proiectăm tot timpul în succes. Linia dintre sărăcie și precaritate este foarte fină și va deveni din ce în ce mai vizibilă cu trecerea timpului. Ar trebui să ne preocupe cum se schimbă condițiile – și nu în bine –, în sistemul pensiilor. Dacă nu din empatie pentru cei vulnerabili, măcar din pragmatism pentru noi înșine.

C.R.: Crezi că, după ce va vedea spectacolul, publicul se va simți sensibilizat în legătură cu poziția asistatului social? Și, dacă da, va putea să pună presiune pe adevărații decidenți și să-i oblige să reconsidere problema?

G.C.: Nu trebuie să cadă pe umerii noștri. E minunat să fim oameni buni, dar noi plătim taxe și ar trebui să punem presiune pentru ca taxele acelea să însemne ceva pentru noi toți. Din păcate, ceea ce mă sperie pe mine sunt oamenii buni care fac rău. Prima scenă e făcută din comentarii care pe mine m-au speriat. Oamenii spun că muncesc, că nu vor să împartă taxele cu alții. Sunt convinsă că nu se consideră niște oameni răi. Ei spun că cine muncește mănâncă, cine nu muncește nu mănâncă. Mie nu mi se pare deloc așa. Avem exemplul sistemului de ajutor social din statele nordice care le permite celor ce nu pot munci sau celor care, din diverse motive, au ajuns într-o situație precară, să trăiască. Și e bine pentru toată lumea. Măcar din pragmatism ar trebui să suținem un stat social puternic, ca să nu ne trezim că un om care nu are ce mânca va face gesturi extreme. Trăim cu toții în această societate. Oricât ne-am izola în bula noastră, mergem pe stradă. M-au speriat reacțiile la ce s-a întâmplat cu femeia din Zalău, pe care o reconstruiesc în penultima scenă, secvență cu secvență, după film. Am citit despre reacțiile oamenilor din momentul acela și după ce s-a descoperit telefonul dat de femeia agresată la 112. Cineva a spus că ținea o păpușă în brațe, nu un copil, că nu l-a auzit plângând. Știu că în mediul online, unde erau foarte multe comentarii, poți să te ascunzi, dar nu pot să cred că toți oamenii aceia sunt răi. Am senzația că se propagă tipul acesta de gândire și la oamenii educați. Am cunoscuți și prieteni de la care nu m-aș fi așteptat să aud astfel de comentarii: de ce nu merge la muncă, de ce nu se spală? Poate că e bolnavă, poate că nu are cu ce să se spele.

C.R.: Îmi închipui că în 2001, când ați creat dramAcum, ca tineri absolvenți, urmăreați un impact puternic în societate.

G.C.: Nu fac parte dintre aceia care cred că teatrul schimbă lumea peste noapte. Uitându-te în jur, vezi și oameni care fac rău, dar și că oamenii încep să facă conexiuni. Mi se pare că un spectacol trebuie să pună întrebări la care nici nu am răspuns. Spectacolul pune întrebări inclusiv în legătură cu propaganda mediatică cu cei 7 000 000 de leneși pe care îi ducem în spate, inclusiv părinții noștri, copiii noștri etc. Faptul că punem întrebări unei comunități mici – că la teatru nu avem stadioane, nici publicul de la TV –, s-ar putea ca nu mâine, dar pe termen lung, să provoace gândirea oamenilor și să schimbe ceva. Făcând conexiuni între diferite informații și având o viziune mai largă, dincolo de cu cine votez, oamenii pot schimba lucrurile. Este bine să-ți iei informații din cât mai multe surse. Un spectacol mă poate face nu să-mi schimb poziția, că asta e mai greu, dar să-mi pun întrebări, să-mi nuanțez opiniile. Am ajuns la un moment în care oamenii vin, văd, stau la discuții. Ceva s-a schimbat față de anii 2000. Cu unele poziții poți să nu fii de acord, dar mi se pare important faptul că ai acest exercițiu mental, că încerci să înțelegi, să te duci și pe o altă sursă.