Vinovat sau nevinovat?

Teatrul Național Tîrgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”, joacă pe cai mari în stagiunea aceasta. Cîte teatre din România s-ar putea mîndri cu următorul plan pînă la sfîrșitul anului: Teroare de Ferdinand von Schirach, regia Bobi Pricop, Navigatorul de Conor McPherson, regia Cristi Juncu, Mocheta de frații Presnyakov, regia Sorin Militaru, D´ale carnavalului, regia Adi Iclenzan, Trei femei înalte de Edward Albee, regia Alexandru Dabija, Albina din capul meu de Roland Schimmelpfennig, regia Theodor Cristian Popescu? Așadar, patru texte contemporane de dramaturgi unul și unul și cinci regizori crème de la crème. Nu știu cum, dar directorul Nicu Mihoc face minuni. Viziune și construcție sînt termenii prin care se definește mandatul său pînă la acest moment. Acum, cinstit, cîte teatre se pot lăuda cu o asemenea garnitură de regizori într-un timp atît de scurt?

Preț de o oră după spectacol, de orice grup te-ai fi apropiat, nu se auzea decît Vinovat sau Nevinovat. Plus o ploaie de argumente și contraargumente. Ce dovadă mai bună că ultima premieră, Teroare, a suscitat interesul și atenția concentrată a publicului? Meritul piesei scrise de Ferdinand von Schirach stă deopotrivă în abordarea plină de finețe pe care o revendică, în dezbaterea etică pe care o prilejuiește și în mobilitatea intelectuală pe care o cultivă. Nimic nu e alb sau negru pe de-a-ntregul. Pentru a cîta oară se dovedește că împărțirea în categorii fixe s-a spulberat odată pentru totdeauna în relativismul circumstanțelor? Este mai bine să respecți legea dictată de inviolabila Curte Constituțională și să moară 70 164 de oameni sau să explodezi cu bună știință un avion cu 164 de persoane, încălcînd, după ani de deliberări cu colegii, legea și ordinele superiorilor pentru a salva viața celor 70 000?

Pentru o asemenea temă, regizorul Bobi Pricop renunță la sarabanda tehnologiei și se întoarce la teatrul practicat la începutul carierei, în Jocuri în curtea din spate, care miza pe o problemă etică acută, pe dramatism și actorie. Exact acestea sînt și atuurile premierei de la Tîrgu Mureș: o dezbatere morală de strictă actualitate, legată de amenințările teroriste, dramatism care scrîșnește mocnit în atmosfera sobră, uscată, antisentimentală din sala de judecată și o interpretare curată ca lacrima. Ecuația copleșește spectatorul dîndu-i impresia că îi antrenează mintea și atenția, dar, în fond, măcinîndu-l emoțional.

În calitate de jurat, publicul are „datoria” să judece la final dacă decizia maiorului german de 37 ani de a doborî avionul cu 164 de civili, bărbați, femei și copii, pe care un terorist musulman anunță că îl va prăbuși pe stadionul cu cei 70 000 de spectatori de la derby-ul Germania – Anglia este vinovat sau nu. În fond, întregul proces antrenează spectatorii în compararea legii anterioare a siguranței navigației aeriene (un avion deturnat poate fi doborît), cu hotărîrea Curții Constituționale care statuează viceversa. Contează numărul celor salvați sau fiecare viață umană este valoroasă în sine, cum argumentează procuroarea? Avem voie să omorîm oameni nevinovați pentru a salva alți oameni nevinovați? Ne ghidăm fiecare după propria conștiință sau după niște legi comune care trebuie să rămînă inviolabile pentru toți? Dialogul curge cu întorsături, cu ipoteze și cazuri expuse care nuanțează dezbaterea și îngreunează decizia juraților.

Scenograful Nikola Toromanov imaginează o sală de tribunal cenușie, fără pată de culoare, fără vreun detaliu care să individualizeze. Nici un miraj, nici o iluzie teatrală. Lumina din stal rămîne aprinsă. În spate, cu fața la public, stau judecătoarea și grefiera (Laura Mihalache). În dreapta, procuroarea, vizavi, acuzatul însoțit de avocat. Procesul se desfășoară tipic, cu mărturii, cu audierea martorilor, a inculpatului și a celor două părți contrastante, incriminarea și pledoaria. Contrastante în ton și atitudine, căci, dacă expozeul scorțoasei procuroare (Elena Purea de o severitate și răceală care îngheață sîngele în vine) este clar și rațional ca lama de cuțit, cu o cazuistică bogată, nuanțînd inteligent în favoarea respectării legii în orice condiție, avocatul apărării va aduce singura notă de relaxare. Richard Balint strecoară o ușoară frondă față de strictețea procedurală, încălzind atmosfera, la început, prin jemanfișism, pentru ca în final să pledeze cauza cu căldură și entuziasm.

Paradoxal, avocatul și judecătoarea se vor dovedi cele mai umane personaje din întreaga adunare. Ponderată, calmă, corectă, plină de înțelegere și de omenie, judecătoarea interpretată de Monica Ristea se distanțează de obișnuitele stereotipuri din filmele de gen.

Dacă magistrații stau cu fața la public, martorii și acuzatul se înscriu într-un tratament tipic Bobi Pricop, la fel ca în Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas. Cu spatele la spectatori, aceștia îi văd la prim-plan, prin intermediul camerei fixe care îi filmează. Publicul se îmbibă, astfel, de expresii și resturi de expresii, mușchi încordați sau priviri ezitante. Regizorul îl scufundă în dinamica interioară a personajelor, făcîndu-l părtaș la fluctuațiile infime de pe fețele lor. Dramatismul crește cu atît mai mult cînd acuzatul (Theo Marton într-un model de înfrînare) doar lasă să i se presimtă tensiunea. Maior de elită, cu studii strălucite, rațional, responsabil, Lars Koch s-a antrenat toată viața în vederea momentului pentru care acum este inculpat. Șapte luni în arest a avut timp să întoarcă pe toate părțile uciderea celor 164 de nevinovați. Theo Marton reușește un personaj coerent și plin, cu disciplina militară în sînge, care, ascultînd argumentele acuzării, retrăiește dilema dinaintea masacrului. Teroarea din titlu este, de fapt, teroarea sa. Ca întotdeauna, dreptatea și nedreptatea se complică atunci cînd vine vorba de oameni și de traumele lor adînci. Nimic nu este clar, mai ales cînd soția unui pasager mort în avionul prăbușit derulează succesiunea de gînduri și senzații la aflarea veștii. Interpretată de Ale Țifrea, aceasta, marcată pînă în străfunduri, cu privire limpede și tristă, vorbește decent și rar, făcînd pauze ca să-și înghită durerea.

Un as al minimalismului în fața camerei se dovedește Mihai Crăciun în rolul martorului coleg cu maiorul. Actorul construiește excelent un militar serios și onest care avansează straturi de dezbatere interioară asupraneconcordanței dintre datoria de a asculta ordinele/ legea și menirea de a apăra cetățenii. Acest alt personaj luminează o parte din procesul interior al acuzatului anterior deciziei care l-a adus în sala de judecată. Solidaritatea cu colegul pasibil de condamnare, retractilitatea, ezitarea de a-și dezvălui opiniile în fața procuroarei, toate se văd în frînturile de expresii ale lui Mihai Crăciun.

Așadar, ucidem 164 de persoane ca să salvăm alte 70 000? Alegem răul cel mai mic în speranța binelui mai mare? Spectacolul lui Bobi Pricop oferă un model de implicare fără patimă, însă cald și responsabil, cu atât mai util pentru societatea noastră inflamată de abuzuri, cu cît propune o dezbatere pe teme legislative. Premiera de la Tîrgu Mureș antrenează publicul să devină parte activă în deliberarea asupra treburilor Cetății, să prezerve valorile cîștigate cu greu ale democrației. Vinovat sau nevinovat? Mergeți să vedeți și decideți singuri!

Distribuția

Președintele completului de judecată: Monica RISTEA

Lars Koch: Theo MARTON

Avocatul apărării: Richard BALINT

Procuroarea: Elena PUREA

Lauterbach: Mihai CRĂCIUN

Franziska Meiser: Ale ȚIFREA

Grefiera: Laura MIHALACHE

Gardianul: Ștefan MURA

 

Regia artistică: Bobi PRICOP

Scenografia: Nikola TOROMANOV

Traducerea: Ciprian MARINESCU

Asistent regie: KACSÓ Judit-Andrea

Asistent scenografie: Denisa BERCEANU

Regizor tehnic: Stelian CHIȚACU

Sufleur: Laura MOLDOVAN

 

Foto: Cristina GÂNJ