Copilul divin nenăscut sau Genialitatea pre-supusă

# O paralelă absurdă (în loc de intro)

Atunci când eram copil, nu puteam înţelege cum mamele reuşeau să întreţină o relaţie, o legătură cu „nenăscutul”, cu pântecul lor. Bâjbâiam într-o ceaţă densă, căutând răspunsuri cât mai elocvente la problematica copilului nenăscut sau a unui viitor „a fi” care urma „să fie”. Încercam să-mi aduc aminte cum am fost eu. Dacă mama mea întreţinea vreo relaţie sau dacă exista vreo legătură „directă” între noi doi, pe când eu eram în pântecul ei. Şi nu-mi aduceam aminte absolut nimic. 
Îmi spunea că începuse să mănânce struguri la greu, în special struguri albi de masă, ceasla, şi că simţea nevoia acută de a înghiţi o gură plină aproape nemestecată. „– Atât de gurmand erai, dragule!” „– Nu-mi mai spune «dragule»”!”

# Cum s-a-ntâmplat

Chris Simion aduce în prim-plan pe scena românească, pentru a doua oară, dramatizarea Copilului divin de Pascal Bruckner. Prima dată se întâmpla în 1999, pe când era studentă la UNATC – încropise un spectacol de teatru serios, parcă mult prea curajos pentru experienţa sa şi pentru teatrul românesc din acea vreme. Dar a avut succes. Pascal Bruckner aflase de îndrăzneala lui Chris Simion şi rămăsese plăcut impresionat. Şi surprins, după cum a declarat mai târziu. 

# Spectacolul-lectură sau renaşterea unei idei

Fără doar şi poate, Chris Simion pledează pentru genialitate. Şi asta pentru că se ţine scai de un absurd al naibii de binefăcător. Un absurd care stârneşte agitaţie în rândul oamenilor care cred încă în „genialitate” şi în puterea de decizie a omului în raport cu societatea în care trăieşte. 
Planurile unei tinere viitoare-mame de a-şi transforma viitorul copil într-un geniu arată diferenţierea anormală între legăturile obsesiv-caustice ale generaţiilor şi, poate mai presus ca orice, inocenţa primară a relaţiilor „copil-părinte”, devenite nişte frânghii tot mai roase şi mai nesigure. Totuşi, Louis – copilul divin nenăscut – sugrumă absolut orice prevenire a genialităţii şi a naşterii într-o lume anormală. Viitoarea lui soră, Celine, un viitor-copil „normal”, pregătit să înfrunte viaţa, pledează pentru strânsa legătură frăţească şi pentru normalitatea unei relaţii frate-soră, devenită şi ea din ce în ce mai instabilă.

„Rămânem la mama. În felul acesta nu ne-asumăm riscuri inutile: aici nimic nu ne va putea atinge.”

Supus unor cromatici extrem de atent întipărite în mintea spectatorului, spectacolul-lectură Copilul divin extrage rădăcina noastră cea mai adâncă, a celor care ne-am născut (sau nu), propulsându-ne într-o sferă a incertitudinii – fiindcă ne-am născut, avem drepturile noastre. Dar ce ne facem atunci când ni se încalcă dreptul de a cunoaşte, de a contempla, de a alege ?!

„Hotărârea mea e ireversibilă. A trăi înseamnă a supravieţui încă de la prima suflare, înseamnă a muri câte puţin în fiecare clipă. Refuz să mă angajez în această numărătoare inversă.”

 A trăi înseamnă a supravieţui – un copil nenăscut, divin şi geniu, anormal pentru o lume normală sau invers, refuză să devină „om”, „cetăţean”, „persoană”, „ins”.  A supravieţui înseamnă a trăi – un Louis diferit de ceilalţi, alături de o Céline prezentă pretutindeni, umbriţi de tânăra viitoare-mamă: Madeleine, care încearcă să-şi „falsifice” urmaşii.

# Copilul divin nu se va naşte niciodată

Ar fi imposibil să se nască o fiinţă care va fi liberă pe tot parcursul vieţii. Şi asta pentru că indiferent de lucrurile „inverse” care ni se opresc în cale, blocându-ne mersul către „divin”, fiinţa noastră va suporta modificări psihologice, morale, ba uneori chiar fizice. Inevitabila stare de a exista într-un cadru succint, cu grădini de flori – mireasmă îmbietoare, alături de semenii noştri, opuşi nouă –, curaţi sufleteşte. Veţi spune că nu toţi suntem opuşi genialităţii universale, că nu toţi suntem opuşi curaţilor sufleteşte, opuşi celor morali, celor plini de adevăr... Şi poate că o să vă dau dreptate. Sau poate că nu. Cine ştie când se va mai naşte un copil divin, un copil care va mânca la micul dejun „pâine unsă cu Aristotel şi dulceaţă din teoria cunoaşterii a lui Kant”. Cine ştie câţi dintre noi, cei prezenţi în această lume, vom cunoaşte binele din adevăr.

# Să se nască Copilul divin

Îmi doresc să-l cunosc. Vreau să-l văd pe scenă. Acolo, sub luminile reflectoarelor şi-n faţa privirii mele. Să-i zâmbesc cald şi să-l întreb mai apoi, fără să ne afle nimeni, cum e aici, în viaţa aceasta, pe tărâmurile incertitudinilor, şi cum e să numeri invers, de la infinit la zero...