UN ARTICOL DE GABRIELA LUPU

Anecdotica literară spune că I.L. Caragiale s-a întâlnit într-o zi pe Calea Victoriei cu prietenul lui, Mihai Eminescu. Poetul se grăbea spre Teatrul Național de unde voia să închirieze un costum pentru un bal mascat la care aflase că urma să meargă, fără știrea lui, Veronica Micle.

„Pezevenchiul cel de grec”, cum îl alinta Eminescu pe Caragiale, nu a putut să nu folosească artistic această întâmplare în care amicul său gelos voia să o prindă în flagrant pe iubita lui. E drept că tema balului mascat fusese folosită și de Alecsandri în Iașii-n carnaval unde apărea chiar și o scrisorică de amor cum altfel dacă nu pierdută.

În nenumăratele montări ale capodoperei D`ale carnavalului tema triunghiurilor amoroase a glisat din ce în ce mai mult spre cea a unei țări triste, dar pline de umor, aflate într-o eternă degringoladă.

Dacă Lucian Pintilie, în De ce bat clopotele, Mitică?, încheia cinic cu faimoasa replică „Lasă-i să moară proști!”, Alexandru Dabija, în montarea sa de la Teatrul Național din București, este mult mai generos cu spectatorii. El doar îi amețește. Scena toată se învârtește, personajele consumă de zor bere și vată de zahăr (nu se potrivesc împreună, dar nu contează, dacă-i bal, bal să fie) și de la atâta agitație și învârtit spectatorul are impresia că și el s-a magnetizat cu jamaică alături de Catindat. „Hai, noroc!” și „Hai, Ploieștiul!”.

O beție generalizată. Un bâlci. O țară. O lume. Lumea noastră.

Foto: Florin Ghioca