UN ARTICOL DE GABRIELA LUPU

La categoria spectacole invitate din străinătate am avut șansa să vedem în cadrul Festivalului Național de Teatru creația unuia dintre cei mai mari regizori europeni: Oskaras Korsunovas. El a pus în scenă tulburătorul text al lui Ivan Vîrîpaev, Dansul Delhi, o coproducție OKT/ Vilnius City Theater și Academia Lituaniană de Muzică și Teatru.

Creat foarte simplu, pe principul „less is more”, și interpretat impecabil, montarea spune în buclă o poveste despre moarte. Povestea e în mare cam aceeași, ba chiar relatată cam cu aceleași cuvinte. Este povestea morții tuturor personajelor, ba chiar și moartea noastră, a tuturor. Pentru că toată omenirea este prinsă într-o singură durere, într-un singur dans al nefericirii și, în final, într-o singură moarte. În somnul nostru binecuvântat care pune capăt durerii. Noi suntem și dansatorul, și dansul, și sfârșitul dansului. Dansul vieții și al nefericirii începe din somn și se termină în somn.

Acțiunea se petrece într-un hol de spital (holul în sensul în care îl folosea și Mircea Eliade, acela de spațiul dintre lumi) și, deși în această antecameră a morții se vorbește despre atât de multă nenorocire, acolo este și multă seninătate. Este seninătatea conștientizării și a acceptării, seninătatea aceea la care hindușii vor să ajungă prin mantra „Hare Krishna”, mantră care face în spectacol trecerea dintre tablouri și dintre morți. Toți experimentează moartea. Mai întâi a celor dragi la care nu pot avea nicio reacție pentru că nu pot pătrunde în adâncul fenomenului, sunt doar martori fără putere, și apoi moartea lor care îi lasă pe alții fără reacție și fără putere. Singurul personaj care nu moare este Vestitorul Morții sau Îngerul Morții ce apare sub chipul unei asistente sexy. Pentru că într-un fel, dacă reușești să înțelegi acest lucru, moartea este ceva frumos.