UN ARTICOL DE CARMEN TĂRNICERU

Salut, sunt Cassandra, tocmai mi-am pierdut mama și nu mă pot ridica din cadă. De câteva ore bune, apa s-a răcit, iar eu derulez ziua de după decesul mamei. Sunt cel puțin două persoane în mine care se ceartă, se bat, se ațâță continuu, și un tip oarecare, să îi zicem Robert, care se uită la noi cu ochi mari și umflă un colac flamingo.

Spectacolul regizat de Leta Popescu vorbește despre suferința după moartea unei persoane iubite, despre deviații ale psihicului apărute drept consecință și despre legăturile strânse dintre mamă și fetus, mamă și copilul mic, mamă și copilul-adult. Apăsarea este impresionantă, ținută lăuntric și apoi eliberată în exces. Latră, guiță, cotcodăcește, cântă patetic și fals. Iese la suprafață absurdă și irațională, incoerentă și ineptă. După care ți se servește acceptarea, frumos și natural, ca un șnițel la prânzul de duminică. Nu promit un somn liniștit imediat după.

Foto credit: Sorin Florea, Isidor Popescu

Cassandra

de Norah Sadava și Amy Nostbakken

Regia: Leta Popescu

Scenografia: Tudor Prodan

Producător: Teatrul Apollo 111