La țigănci

Printre performanțele Capitalei noastre se numără și unteatru. Un teatru independent, creat cu zece ani în urmă, care nu numai că a rezistat, dar a reușit să crească și, după un timp, să se mute într-un spațiu mai mare, un teatru adevărat. Între timp, a acumulat un portofoliu de zeci de producții. Acum doi ani mă întâlneam cu o parte din echipa de la unteatru în cadrul Conferințelor de joi de la Muzeul Municipiului București. Palatul Suțu. Povestea lor mi se părea un model de succes pentru Capitala noastră. Cum a început totul, cum arăta spațiul inițial în care și-au petrecut jumătate din existență, care au fost greutățile de început, ce voiau să facă și ce au reușit, care sunt amintirile cele mai pregnante legate de unteatru ne-au spus, într-o discuție liberă, membrii fondatori, regizorii Andrei și Andreea Grosu și cei care li s-au alăturat curând, regizoarea Sânziana Stoican, scenograful Valentin Vârlan, actorii Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki și Ionuț Vișan.

Cum a început totul...

 

Vandalul

Andrei Grosu: Povestea a început în mai 2010. Ne-am gândit să facem un teatru și cam așa a fost începutul. Nu mai știu cui i-a venit ideea prima oară. Pur și simplu, am vrut să-l facem, am avut noroc că atunci era acea casă din Strada Ilfov disponibilă. Sediul vechi era într-o casă, cu totul la cărămidă, fără încălzire iarna și multe alte lucruri și detalii. Când am început, în iulie 2010, nu știam exact cât o să dureze toată povestea. Noi am crezut că o să țină cam până în toamnă. În toamnă am vorbit cu proprietarii și au spus că ne vor lăsa să mai stăm până în primăvară și apoi au zis, din nou, până în toamnă și așa au trecut cinci ani până ne-am mutat din sediul vechi în cel nou. În sediul nou avem încălzire, mai sunt la cărămidă doar niște părți.

Andreea Grosu: Asta e povestea pe scurt. Acum am un sentiment foarte straniu că îmi amintesc acum aproape nouă ani când ne gândeam să facem ceva, dar nu puteam să numim exact ce am vrea să facem. Era doar nevoia de a găsi un tip de libertate în orice fel de spațiu în care să poți face ce îți dorești. Gândul acesta, care a fost generator și a devenit din ce în ce mai concret, a căpătat o formă prin casa aceea. Apoi, ca într-un vârtej, ni s-au alăturat oameni. De fapt, aceasta este senzația cea mai puternică; am plecat pe un drum și, ca într-o imagine, ni s-au alăturat alții, s-au tot lipit oameni și a devenit un drum mai mare, cu oameni mulți mergând în aceeași direcție. După acești ani mulți acum simțim că suntem foarte puternici prin faptul că din doi am devenit mult mai mulți. Simțim că nu ni se poate lua ce am construit împreună.

Hamlet

Richard Bovnoczki: Când am intrat prima oară în sediul vechi, în clădirea de pe strada Ilfov, nu am fost atent la multe detalii. În interior părea o casă în construcție. Era amenajată simplu, aveam o mochetă împrumutată, fotolii nefolosite și donate. Era un spațiu prietenos datorită oamenilor și reușeai să depășești pragul aspectului. Mi-aduc aminte că repetam la Hamlet, un spectacol în trei personaje și a venit un domn de generația a treia. Era puțin speriat. Am auzit că cineva a intrat în spațiu și am oprit repetiția, am ieșit pe hol, l-am observat și l-am întrebat dacă căuta pe cineva. A întrebat: „Aici e un teatru?”. I-am răspuns că da și că noi repetam. „Unde se joacă?”, a întrebat el. „Aici, în sufragerie.” Era speriat ca nu cumva să se dărâme casa în momentul acela și a întrebat dacă are suficient de mult timp să iasă din clădire. Abia atunci am conștientizat care era, de fapt, aspectul, că prima oară când cineva intră în clădire, e posibil să aibă și impresia că ce se întâmpla acolo era o capcană. I-am dat un sfat: „Vă invităm la un spectacol aici. Dacă experiența nu o să vă placă, măcar ați încercat”.

Frigul

Ce zile frumoase!

Richard Bovnoczki: Condițiile de iarnă erau minunate acolo. Când intrai pe scenă, reușeai de abia după vreo cinci minute să te încălzești după frigul din cabina actorilor. Până la urmă, au fost pași mici, importanți, a apărut sala cu infraroșu. Trebuia să ai curaj să vii la un spectacol, dar lumea revenea deseori. Toți anii aceia au fost minunați. Era nevoie de un timp până când creierul și emoțiile se activau și reușeau să colaboreze.

Sânziana Stoican: Povestea mea cu unteatru se leagă și de povestea cu Valentin Vârlan și Ionuț Vișan. Terminasem școala ți îmi doream foarte mult să montez un text pe care niciun teatru profesionist nu m-ar fi lăsat să-l fac la momentul respectiv, Ce zile frumoase! de Beckett. Voiam să-l montez cu o actriță tânără, Sabrina Iașchevici și cu Ionuț Vișan. Mă încăpățânasem foarte tare să-l fac și i-am găsit pe cei de la unteatru care deja funcționa de doi ani. Am mers acolo și totul a fost foarte simplu și natural. Au zis „Da, vino!”. Am repetat, am făcut spectacolul și de atunci a început o legătură care durează până azi. Am mai tot lucrat acolo.

Richard Bovnoczki: Asta nu înseamnă că nu ar exista o selecție pentru textele propuse.

Sânziana Stoican: În discuția pe care am avut-o atunci ei au înțeles ce le-am transmis și s-a creat legătura dintre noi. Așa a început povestea mea cu unteatru.

Vandalul

Ionuț Vișan: Nici eu nu mă număr printre fondatori. De fapt, Andrei și Andreea Grosu au fondat unteatru. Povestea mea cu unteatru începe tot în 2012 cu spectacolul Ce zile frumoase!. De atunci au trecut șase ani și am făcut la ei zece spectacole și e foarte bine.

Richard Bovnoczki: Ai spus că nu noi suntem fondatorii. Actorii fondatori sunt cei ce au participat la proiectele care au pus baza unteatru: Cristina Casian, Florina Gleznea și Nicoleta Lefter. Împreună cu Andrei și Andreea Grosu au depus un proiect la AFCN pentru trei spectacole.

Andreea Grosu: Primul spectacol de la unteatru a fost Oleanna a lui Eugen Gyemant care a fost invitat după opt ani să monteze din nou.

Andrei Grosu: Tot la început, în 2011, a venit doamna Cătălina Buzoianu și a montat un spectacol, Frumoasa călătorie a urșilor panda. De atunci a început să vină și public. Spectacolul se joacă încă. Are aproximativ 150 de reprezentații.

Un tramvai numit dorință

Mihaela Trofimov: Începutul meu profesional cu Andreea și Andrei Grosu s-a petrecut la Focșani. Acolo am lucrat un Molière. Acolo le-a venit ideea să facem Un tramvai numit dorință. Ei zic că mi se datorează mie acest gând, nu știu de ce. Zic ei că eu cânt tot timpul când nu vorbesc. Așa a început totul. Am venit să lucrăm și acum sunt aici datorită lor.

Richard Bovnoczki: Pe mine m-au invitat cu spectacolul Moscova–Petușki. Eram o mare vedetă și am zis hai să răspund la această invitație. Am intrat în casa aceea dărăpănată, am pus condiția să fie proiectorul într-un anume loc, scaunul, la fel, și am jucat spectacolul. Am simțit permanent un zâmbet. M-au întrebat dacă am nevoie de ceva. Zic eu „Uite, am nevoie de asta, asta...” și, la sfârșit, am văzut o cutiuță în care cine voia punea bani, cine nu, nu. Abia atunci, după ce s-a consumat vedetismul din mine – eram, totuși, cel mai important om din spațiul acela –, am început să mă uit în jur și am realizat că ceva îmi atrăgea atenția, dar nu-mi dădeam seama ce. Am rămas cu zâmbetul acela și am mers mai departe, după care am primit un telefon tot datorită Mihaelei Trofimov legat de Un tramvai numit dorință. Datorită melodiilor ei am revenit – când e singură, Mihaela fredonează –, m-am așezat pe canapea și mi-am spus că din concept tot spectacolul se rezumă la cele patru personaje. Asta îmi atrăsese atenția și faptul că totul se întâmpla pe o turnantă. Mi s-a părut o idee bună că în spațiul acela se va concentra o lume și se va păstra permanent toată energia. A fost minunat.

Ce zile frumoase!

Valentin Vârlan: Pe mine nu m-a speriat casa. Îmi plac foarte mult casele vechi din București. Era o casă pe care începuseră să o decoperteze, a venit criza și au lăsat-o așa. Dar nu era nicio crăpătură la cărămidă iar faptul că era decopertată nu era un motiv de îngrijorare. Prima senzație, dincolo de analiza aceasta pe care am făcut-o involuntar, a fost una de pace, de liniște, pe care nu o găsești ușor. Oricât de critic aș fi putut privi locul respectiv, că nu e niciun spațiu mai potrivit pentru spectacole decât casa în care se afla unteatru. Și, odată cu gândul acesta, au dispărut toate neajunsurile. Era un pretext ca să facem lucruri frumoase. Sunt aceleași dificultăți ca în orice alt spațiu. Ai o scenă la îndemână, nu ai dotări tehnice, te raportezi la dimensiuni mai restrânse. Am tratat spectacolul ca pe orice alt spectacol, această scenă ca pe orice altă scenă, adică am încercat să văd lucrurile care pot fi speculate. Am încercat ca toate neajunsurile să le transformăm în șanse pentru fiecare spectacol la care am lucrat.

Andrei Grosu: Era o sufragerie de 42 de metri pătrați, cu două intrări. Geamurile dădeau afară. Aveam toate condițiile acolo, aveam ștăngi, pentru că dăduserăm găuri în tavan și atârnaserăm niște sfori din camera de deasupra, aveam turnantă acționată manual, aveam cortină. Turnanta scârțâia un pic, dar se învârtea. Dificultățile erau imense pentru posibilitățile noastre de atunci. Cele pe care le avem acum sunt probabil de o sută de ori mai mari, dar acum avem un fel de echilibru. Iarna, trebuia să umplem cele cinci butelii de două-trei ori pe săptămână și tot era frig. Nu aveam curent de 3.80 tras. Nu putem să folosim aparate electrice pentru încălzit. Consumul nu trebuia să depășească limita de 6 kw și aveam deja două reflectoare. Mai sărea siguranța din când în când. Înainte de Colectiv, multe lucruri erau altfel. După, s-a schimbat enorm percepția asupra a ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Acum nu am mai face ce făceam în casa aceea. Erau multe lucruri frumoase, dar era și foarte greu.

Un tramvai numit dorință

Richard Bovnoczki: În fiecare an ați sărbătorit ziua de naștere a teatrului. Spațiul acela comun câștiga în aspect, pentru că se aranja holul, apăreau lucruri noi, dispăreau unele care se consumaseră pe parcursul anului.

Sânziana Stoican: Mie mi s-a părut extraordinar că teatrul nu ținea de clădirea dărăpănată și că teatrul se poate întâmpla acolo unde există oameni care vor să-l facă și oameni care vor să-l privească. Acum suntem un pic mai organizați. Spațiul neconvențional de acolo pe mine mă provoca mai mult decât scena italiană, fixă, dintr-un teatru de stat.

Andrei Grosu: Cred că dacă am fi fost conștienți de greutăți nu ar mai fi fost ceva autentic. Oamenii s-au cernut cumva. Cei care au rămas formează acel nucleu extins de la unteatru. Nu a fost ceva programat, cu reguli, s-a întâmplat pur și simplu și probabil că acesta a fost lucrul cel mai frumos.

Sânziana Stoican: A existat, totuși, un principiu: echipa care lucra la un proiect trebuia să fie interesată în mod real de el.

Andrei Grosu: Nu am avut nicio discuție cu nimeni în sensul acesta, pentru că oamenii au simțit că acolo vii doar dacă vrei să-ți satisfaci o nevoie artistică. Nu exista niciun fel de alt interes – cald nu-ți era, bani nu câștigai. Dar era libertate. Nimeni nu era refuzat. Se întâmpla să zicem „Nu se poate acum pentru că sunt alte repetiții, dar încercăm la anul”. Și atunci la multe dintre proiecte au renunțat chiar cei care le propuneau pentru că ori voiau să le facă imediat, ori le-au propus în alte spații.

Andreea Grosu: Faptul că avem o echipă s-a întâmplat fără să ne propunem. Nu a existat un plan genial. După un timp, ne-am trezit într-o echipă și ne-am dat seama că ne plăcea foarte tare. Ne-am dorit ca oamenii deja existenți să fie cooptați în proiecte, așa că am început să-i propunem: „Aceștia sunt actorii care lucrează la noi cu drag și, dacă vreți să le propuneți lor ceva, veniți.” poate din considerentul acesta i-am refuzat pe cei care au venit cu echipe deja coagulate, cu actori din exterior sau cu spectacole montate în altă parte.

Andrei Grosu: Cam de cinci ani toate proiectele se fac cu echipa teatrului, care numără 30 de actori din care 25 joacă în cel puțin un spectacol. Cei mai mulți dintre ei au trei-patru-zece spectacole.

Richard Bovnoczki: Sunt multe spectacole propuse la care vine cel puțin un actor nou. În sensul acesta vorbea Andreea de nucleu extins. După proiectul respectiv, noul membru face parte din echipă.

Ce ne place la unteatru

Yonkers

Ionuț Vișan: Ceea ce atrage oamenii este repertoriul. Se fac texte de calitate, nu se iau unele la întâmplare. Mie asta îmi place.

Mihaela Trofimov: Cine vine la unteatru și vrea să spună o poveste nu urmărește succesul imediat sau câștigul material. Se face teatru de calitate în sensul în care crezi în ceva și faci cât poți de bine lucrul acela. Aduni în jurul tău oamenii care cred în el și pe care îi convingi cu entuziasmul și cu credința ta.

Richard Bovnoczki: Într-un spațiu independent care nu se poate autofinanța trebuie ca spectacolele să ofere o garanție pentru public. Se creează o anumită categorie de public care caută calitatea în actul artistic.

Sânziana Stoican: Calitatea vine de la textele bune. Dacă nu ai un text bun, e greu să mergi mai departe. Căutarea ta, ca artist, devine total neinteresantă. Apoi, tipul de spațiu a generat apropierea foarte mare dintre actori și public. În spațiul vechi veneau oameni care pentru prima oară vedeau actorul atât de aproape și lucrul acesta îi fascina. Erau obișnuiți să-l vadă undeva, departe. Iar pe actori îi provoca să fie cât mai adevărați. Nu putea să mintă, nu puteau să se ascundă. Spectatorul era la un metru de ei. Poate că apropierea aceasta a generat un stil de interpretare. Acesta este unul dintre lucrurile care nu au fost programate.

Andreea Grosu: Nu prea poți să-ți propui ceva. Noi nu știam ce o să se întâmple cu spectacolele pe care le-am propus. Nu se poate vorbi despre o estetică unteatru.

Richard Bovnoczki: Există o carte care se cheamă Gândești ceea ce ești. E adevărat. Când se duce la un teatru de stat, un artist tânăr e copleșit de gânduri ca „nu vei reuși, nu o să ai curajul, nu o să prezinți credibilitate”.

Andreea Grosu: Într-adevăr, ești aproape sigur că vei fi refuzat și, din păcate, așa se și întâmplă.

Ce zile frumoase!

Sânziana Stoican: La Ce zile frumoase! voiam să lucrez cu o actriță tânără într-un text în care personajul este în vârstă. Părea imposibil să obțin asta într-un teatru de stat.

Andreea Grosu: Noi am înțeles această opțiune imposibil de înțeles pentru instituții care au reguli un pic mai rigide. Este vorba de a avea curajul să experimentezi, de a avea răbdare, de a crea un fel de laborator în care se pot face încercări. Noi ne dăm libertatea de a încerca, de a căuta într-o direcție. Într-un teatru de stat nu găsești nici timpul, nici răbdarea, nici resursele pentru astfel de căutări. Noi, având resursele proprii, ne-am permis. E un lux, am avut timp nelimitat. La unele spectacole am lucrat șase luni. Nu am avut presiunea timpului. Asta nu înseamnă că era mai bine la noi decât într-un teatru de stat. A fost doar un alt tip de opțiune. Te duci acolo pentru că vrei să te întâlnești cu o anumită echipă, pentru că te gândești la o sală care te inspiră la noi vin pentru că sunt niște oameni care te inspiră.

Publicul

 

Pescărușul

Andreea Grosu: Publicul este un mister. Începuturile au fost cu prieten, cu familii, cu oameni drăguți care au văzut de foarte multe ori spectacolul și au încercat să dea mai departe informația. Oamenii veneau și găseau ceva autentic care e spus așa de aproape. S-a întâmplat organic. Nu am făcut nicio investiție în publicitate. Abia acum încercăm să avem pe cineva care să se ocupe de noi.

Andrei Grosu: În primul an am avut cam o mie de spectatori. Acum am ajuns la 15000–16000 pe an. Ceea ce pentru o sală de 80 de locuri înseamnă enorm. Jucăm de luni până duminică în fiecare zi, uneori câte două spectacole pe zi. Avem 30 de producții ale noastre pe care le rulăm. Se joacă la sala mare, de 80 de locuri, și la sala mică, de 30 de locuri. Se mai și suspendă spectacole. Când dă firul ierbii lumea nu mai vine la teatru, adică de la jumătatea lui martie până la sfârșitul lui iunie. Atunci încep să revină. S-au plictisit, în teatrele de stat stagiunea s-a închis, la noi, nu. Până în septembrie stăm bine. Pe urmă, din octombrie, toată lumea vine la teatru.

Valentin Vârlan: La început, fiecare din echipă spăla recuzita, chiar și regizorul. Nu găsești așa ceva într-un alt teatru. Experiența aceasta te aduce mai aproape de tine. M-am uimit făcând asemenea lucruri pe care nu le fac în general. Dar, pentru spectacol, pentru că am văzut un sens în ce se petrecea acolo, am trecut peste orice orgoliu, peste orice rușine și comoditate.

Un spațiu nou

Livada de vișini

Richard Bovnoczki: Când am trecut din sediul vechi în cel nou, după ce am reușit timp de cinci ani să încălzim spațiul acela, noul teatru părea gol și rece, ca orice loc care nu a început să fie trăit, în care nu se întâmplaseră evenimente, nu avuseseră loc experiențe noi. Am făcut trecerea cu Livada de vișini, cu o distribuție de doisprezece actori. Cred că toți am remarcat răceala din noul spațiu. Cuvintele se opreau după ce le rosteam. Ne-am dat seama că o să fie nevoie de un timp.

Ionuț Vișan: Am un fel de mândrie că am jucat pentru prima oară și, probabil, și pentru ultima oară, într-un teatru nou. Este un moment pregnant.

Richard Bovnoczki: Un alt moment pregnant pentru mine a fost când am avut o filmare, spectacolul trebuia să înceapă la șapte și eu, la șapte fără zece, eram în celălalt capăt al orașului. Am vorbit la telefon cu Andrei și i-am spus dați drumul la spectacol, că eu oricum intru peste douăzeci de minute. A început spectacolul la șapte și zece și exact când am terminat să mă îmbrac, am intrat în scenă, direct pe replică.

Andrei Grosu: Prima lui replică e din culise.

Andreea Grosu: Noi am crescut cu spectacolele doamnei Cătălina Buzoianu, un om ale cărui povești tot vrei să le asculți. Într-o seară, după repetiții, am dus-o acasă cu mașina. Vorbeam despre nimicuri. Am ajuns aproape de casa dumneaei și, înainte să coboare, ne-a spus: „Măi copii, voi știți ce aveți aici? Aveți o biserică”. Nu am înțeles atunci sensul, probabil că nici acum nu îl înțelegem, dar replica a rămas. A sunat ca și când ea știa mai multe decât noi. Acesta e genul de lucruri care te duc mai departe. Un moment de care îmi amintesc cu mare bucurie și emoție e legat de Sânziana Stoican. Ea este primul om care a venit să propună ceva cu adevărat pentru acel loc. A fost ceva foarte puternic. De la acest moment s-a declanșat gândul, care a devenit tot mai palpabil, că putem începe să avem spectacolele noastre. Nu mai trebuia să căutăm spectacole pe care să le aducem, pentru că existau oameni care voiau, așa cum și noi voiam, să facă ceva exact pentru noi și pentru cei ce voiau să ne vadă. Un om care a bătut la ușa aceea scrijelită și a povestit ce vrea să facă. A fost un început.

Eine Kleine Nachtmusik

Andrei Grosu: Eu am crezut că Ionuț Vișan o să povestească despre apariția dușului, pentru că în spectacolul Ce zile frumoase! se picta. Întâlnirea aceasta a fost mult mai importantă pentru noi decât pentru ei.

Andreea Grosu: Au venit mulți. Apăreau mereu în echipe de doi oameni, de patru. E o echipă mare și toți actorii participă la tot. Și Mariana Cămărășan a fost de la început. Este o parte nevăzută a teatrului, un om foarte important pentru noi. Înr-o seară ne-a spus cam cât de important ar fi să mergem mai departe într-un anume fel. Ne iubim foarte tare, indiferent cât de greu a fost să trecem prin atâtea. Pentru toată lumea au fost și momente grele.

Andrei Grosu: Vladimir Turturică, scenograful cu care noi lucrăm, a făcut toată scenotehnica și în sediul vechi, și în cel nou.

Sânziana Stoican: Nu trebuie să fim tot timpul de acord, ne mai și contrazicem. Pentru ultimul proiect, Pescărușul, au mai venit niște membri noi care nu au mai jucat în alt proiect. Țin minte că într-o zi mă uitam cât de bucuroși și de dornici erau să vină în locul acela. Am simțit prin bucuria și determinarea cu care voiau să fie și să lucreze acolo că ceva s-a întâmplat.

Richard Bovnoczki: E un spectacol al lui Andrei Șerban la care Sânziana a fost asistent de regie. Și lui Andrei Șerban i s-a amintit că ar fi de dorit să folosească echipa de la unteatru și a dat din cap gânditor, cum e el.

Andrei Grosu: Distribuția este formată din douăzeci de actori, din care patru sunt colaboratori.

Richard Bovnoczki: Au mai trecut pe la unteatru și doamna Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu, Alexa Visarion.

Ce înseamnă unteatru

Sunset Limited

Andrei Grosu: E foarte greu de definit pentru că întinderea este de opt ani. Poate însemna foarte mult timp și trecând prin toate stările, cuvântul pe care noi l-am mai spus ar fi familie. Poate la un moment dat s-a transformat în tot. Nu știu dacă e tot sau e familie, dar e foarte mult.

Andreea Grosu: E greu de definit. E ca și când ai încerca să găsești o definiție pentru dragoste. Parcă am primit de undeva ceva să înțelegem cum e cu dragostea. E ceva cu care ne trezim dimineața și adormim noaptea. E ceva care nu se termină, e în noi, o parte din noi. Toată lumea lucrează peste tot, unii sunt angajați. Și noi ne plimbăm, lucrăm cu imensă plăcere peste tot. Lucrurile nu se exclud. Dar unteatru e acasă, e ceva extrem de bogat. Totul pare micuț când încerci să-l încadrezi într-o definiție, într-un cuvințel, dar e o prelungire a noastră, a tuturor.

Richard Bovnoczki: Pentru mine e o șansă. Mă consider un inconștient, nu am ambiții. Totdeauna am ajuns la lucrurile importante printr-o șansă sau o îndrumare. unteatru a fost o mare șansă și o mare bucurie, cuprinzând ce au spus și ei, familie, sentiment, tot.

Sânziana Stoican: Să vin și să lucrez acolo, să văd spectacolele colegilor a devenit, pentru mine, o nevoie. Nevoia de a ști că găsești niște oameni care au aceleași valori ca și tine, care încearcă să facă lucrurile dintr-o anumită perspectivă. Uneori lucrurile nu ies, sunt și eșecuri în tot parcursul acesta, dar știi că sâmburele de la care pleacă ne e comun tuturor, pentru că toată lumea vine acolo din plăcerea de a lucra unul cu celălalt și asta e foarte sănătos. Poate că acesta ar fi cuvântul definitoriu: sănătate.

Ionuț Vișan: Spațiul acesta este foarte important pentru mine. Îmi oferă un soi de siguranță specială. Dacă nu ar exista, m-aș simți ca un pictor care nu ar avea unde să picteze. Adică nu aș avea atelier, deși sunt actor angajat.

Mihaela Trofimov: Pentru mine unteatru a fost realmente o șansă să mă scutur un pic, să mă descopăr. unteatru înseamnă a scormoni, bucurie, prieteni, colegi care mă inspiră, înseamnă acasă.

Valentin Vârlan: M-am tot gândit ce înseamnă unteatru pentru mine. De mult timp încerc să esențializez. Lipsește ideea de competiție între noi. Suntem acolo pentru altceva decât pentru noi înșine. De fapt, singura competiție există cu noi înșine: să facem mai mult și mai bine.