Pentru cine ar fi crezul că textul scris de Eric Bogosian la finalul deceniului nouă al secolului trecut rămâne un text de secol trecut, adică nu mai rezistă în raport cu nivelul de cunoaștere socială și de cinism din actualitate, montarea de la Craiova dovedește că bariera culturală poate fi trecută.
Invită-i pe oameni să intre în direct într-o emisiune, pune-i să vorbească, apoi condamnă-i – știm, am mai văzut, cunoaștem. Expuși la toate rețetele posibile de care au uzat nenumăratele media care ne însoțesc de ani atâția ani cotidianul, putem arbora, fără vreo grijă, blazarea. Și totuși… Protagonistul, Barry, este realizatorul unui night talk la un post de radio. Se presupune că design-ul unei astfel de emisiuni include și un profil al publicului țintă. Adică știi dinainte că acesta va fi alcătuit din marginali. Adică știi dinainte cui vorbești și de la cine vei avea feedback și nu te mai miri că te-ai trezit față în față cu o corabie a nebunilor. Pentru că, dacă vrei discurs coerent, corect, corespondent cu valorile „la zi”, n-ai cum să nu te gândești că e puțin probabil ca vreunul dintre cei care vor suna să fie capabil de așa ceva. Pentru că cei cu care Barry ar putea avea dialogul care să îl satisfacă nu sunt acolo unde îi caută el. Oricât de bine și-ar alege stimulii, nu și-a selectat oportun eșantionul. Oamenii care au cu adevărat ceva de spus au spus deja, au epuizat exercițiul confirmării, nu au nevoie să sune într-o noapte, la un post de radio, pentru ca cineva să îi asculte. Toate aceste foarte la îndemână considerații asigură fondul de cinism pe care va veni story-ul cinismului lui Barry. Să intri în această poveste devine un joc de „care pe care” și, prin urmare, drama lui Barry – cel care, în dialogurile succesive cu ascultătorii lui, a trecut, pe rând, de la intrigare la tristețe, la furie apoi, pentru ca la final să fie ucis – poate să nici nu fie marea dramă. Montarea (regia Bobi Pricop) e corectă în tot acest angrenaj de corespondențe și nu-și propune să facă un mare erou din protagonist, păstrându-l pe Barry (Sorin Leoveanu) într-o tonalitate fără excese pe tot parcursul spectacolului și pierzându-l la final în lumina rece a barului în care se duce să fie împușcat. E corectă – chiar și corectă politic – și în construcția eșantionului ascultătorilor-intervenienți, Kent fiind personajul reper, probabil și cel mai greu de construit, având în vedere un necesar – voluntar sau nu – up-date la spațiul temporar și social. Kent (Vlad Udrescu) a plăcut foarte mult și sălii. De asemeni, muzica live (Eduard Gabia). Iar remarca unor foarte tineri spectatori „E cea mai tare piesă pe care am văzut-o” este un semn că, în confruntarea tuturor cinismelor, chiar și după Andrei Gheorghe, sau poate tocmai datorită lui, spectacolul lui Bobi Pricop răspunde bine unui orizont de așteptare al publicului.