UN ARTICOL DE ANDREI BULBOACĂ

Ania sau Tania? A fost mai întâi Tania o Ania în tinereţe? Sunt întrebări ce la o primă lectură par abstracte, însă, odată cu vizionarea spectacolului Figuranta, pe textul scris de Andreas Petrescu şi interpretat de Tania Popa, lucrurile încep uşor-uşor să capete sens. În acest one-woman show avem acces la o imagine de culise cu privire la ceea ce înseamnă zbuciumul şi drama interioară a unui artist. Dacă seara în faţa publicului apare fericit şi cu zâmbetul pe buze, nimeni nu poate şti ce este cu adevărat în sufletul său. Sunt numeroase exemple de artişti ce şi-au pus capăt zilelor având tot ce îşi doreau: roluri, faimă, familie, bani şi aşa mai departe. Crezul acesta că în lumea artelor totul este roz şi că actorii sunt oameni ce debordează de fericire este complet fals, iar cine reuşeşte să citească printre rânduri textul lui Andreas Petrescu îşi dă seama de acest lucru. Tania Popa reuşeşte să susţină perfect trecerile de la fericire la durere, de la speranţă la resemnare, dozându-şi energia pentru a putea duce la capăt reprezentaţia ce nu este deloc uşoară. Cine a văzut-o în Fata din curcubeu ştie că are de-a face, aşa cum se menţionează în caietul-program al spectacolului, cu o bombă cu ceas ce poate să explodeze în orice clipă. În economia spectacolului această bombă este disperarea care pluteşte pe tot parcursul reprezentaţiei, chiar dacă de cele mai multe ori este reprimată şi ascunsă sub un zâmbet fals.

Dacă această disperare explodează lucrurile vor escalada rapid către o tragedie a omului, o distrugere interioară a sinelui care deja, uşor-uşor, începe să se degradeze. Şi, pentru ca sinele să se protejeze, încep să iasă la lumină scuturile psihologice pe care Ania le pune în practică. Telefonul negru este în contrast cu îmbrăcămintea albă a personajului, un telefon care, în realitate, nu este conectat la nimic. Însă în imaginarul personajului la capătul acestuia se află atât mama Aniei cât şi diferiţi directori de casting. Este de la sine înţeles că acest cerc vicios nu va duce la nimic bun, la niciun rol, Ania intrând astfel într-o fantasmă. Colile albe de hârtie răspândite de-a lungul scenei sunt goale, la fel ca sufletul artistului în momentul când nu-i reuşeşte un rol sau se află într-o disperare cu privire la propria sa existenţă. Fără a intra în polemici politice, ar trebui ca persoanele cu influenţă în zona culturală să se gândească de două ori, după ce vizionează acest spectacol, la ceea ce se întâmplă cu actorii sau regizorii care nu au unde să joace şi să monteze, aceştia câştigându-şi existenţa din cu totul alte locuri de muncă. Este direcţia sigură de distrugere a talentului şi de îngropare a valorilor artistice şi estetice.

Liviu Elekes a compus muzica pentru acest spectacol şi, aşa cum afirma în caietul-program, „vibrafonul este nu numai un instrument musical, ci capătă un rol secundar”. Sunetele se armonizează perfect cu scenografia, cu lumina puternică, dar şi cu vestimentaţia actriţei. Toate aceste elemente funcţionează ca un angrenaj, iar dacă un element nu ar merge cum trebuie, atât emoţia cât şi mesajul spectacolului s-ar risipi. Figuranta este un spectacol în care Tania Popa îşi pune emoţiile pe tavă, se dezbracă de intimităţi, de emoţii şi de traumă. Persoana fizică nu se poate prezenta pe scenă cum este în realitate, pentru că nu ar fi credibilă în ochii spectatorilor. Este o convenţie nespusă între actori şi spectatori şi, oricât de mult ai vrea să fii natural, când ai păşit în spaţiul scenic percepţia se schimbă. Dacă ar fi fost un text în care Tania Popa s-ar fi prezentat aşa cum este ea, nu ar fi fost credibilă pe scenă. Aşadar, soluţia a fost să internalizare un personaj, să creeze o mască din interiorul ei, pe care să o prezinte publicului. Timp de o oră şi ceva cu toţii ne lăsăm duşi de epuizarea, disperarea şi de durerea artistului văzut şi considerat aproape un nimic în societate. Într-un moment de sinceritate, aceasta povesteşte cum după o filmare, a fost lăsată la o lizieră a pădurii, de unde prin întuneric şi ploaie a trebuit să se întoarcă singură acasă. Dramatic este faptul că la filmarea respectivă, ea făcuse doar figuraţie, neavând nicio şansă la un rol mai bine cotat.

 

Titlul l-aş considera premonitoriu deoarece cu cât spectacolul se îndreaptă către final cu atât degradarea psihologică a personajului este mai vizibilă. Pentru că în fond şi la urma urmei aşa se întâmplă şi în viaţă: când eşti tânăr şi în putere eşti un actor principal, de prim rang, atât în propria viaţă cât şi în a celor din jurul tău. Însă, odată ce îmbătrâneşti, începi să devii aproape o figuraţie a ceea ce ai fost cândva, o umbră a spiritului tău puternic din tinereţe. Bineînţeles, nu este o generalizare, însă realitatea obiectivă cam în acest fel ne prezintă lucrurile. Vital este de fapt cu ce rămânem după vizionare? Cu aceeaşi răceală cu care ne obişnuieşte contemporaneitatea sau începem să ne punem câteva întrebări, logice de altfel, cu privire la noi, la cei din jurul nostru, la cei de pe scenă? Oare fericirea pe care aceştia o mimează este reală sau este doar o mască pentru a ascunde o traumă a neîmplinirii interioare? Răspunsul rămâne să vi-l oferiţi singuri.

 

Teatrul Național București

Figuranta de Andreas Petrescu

Regia artistică: Tania Popa

Muzica: Liviu Elekes

Distribuţie: Tania Popa

 

Foto Florin Ghioca