Marius Chivu: „Volumele colective au un rol cultural al lor şi numai al lor în producţia editorială contemporană”

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Carmen Corbu | 2 septembrie 2016 |

Volumele cu autor colectiv sunt în mometul de faţă un fenomen editorial, iar succesul de piaţă al acestor producţii este indiscutabil. Care sunt aspectele care descriu acesată opţiune publicistică? E un proces de glisare dinspre carte spre revista? Sunt la mijloc motive estetice, stilistice, sunt motive de adresabilitate, de marketing? Sunt, deci, motive care ţin de proiectarea receptării? Sau sunt motive care care ţin de elaborare, pe scurt, de timp alocat şi de eficienţă şi de împărţirea responsabilităţilor? Poate chiar a responsabilităţii? (Carmen Corbu)

marius chivu - carturesti.ro

Sursa foto: carturesti.ro

Marius Chivu:
Dacă primul volum colectiv, care a atras cu adevărat atenţia asupra acestei formule editoriale, a fost Cartea cu bunici (2007), atunci eu sînt „vinovatul”! Acum, privind în urmă, volumele colective tematice s-au înmulţit într-atît (Editura Art a scos între 2009 şi 2013 o întreagă serie numită Prima dată), încît poate părea o adevărată modă, dar eu cred că este vorba de o normalitate literară, una care poate stimula deopotrivă creativitatea individuală (mulţi scriitori n-ar fi scris, poate, niciodată acele texte la temă, dacă nu le-ar fi fost solicitate de edituri) şi succesul comercial (există un public dedicat acestui tip de cărţi cu mulţi autori, o categorie de cititori care preferă astfel de volume, fie pentru că îi interesează tema, fie pentru că îi tentează numele autorilor puşi laolaltă.) Prin urmare, nu cred că rolul acestor volume tematice colective (a nu se confunda cu antologiile, care selectează texte deja publicate pe criteriu valoric, nu tematic) ar trebui minimalizat doar pentru că s-au înmulţit ori, cu atît mai puţin, pentru că se vînd bine. Pe o piaţă editorială minusculă, cum este cea românească, încă nu ne permitem să persiflăm cărţile care se vînd mai bine decît altele, chiar dacă, poate, valoarea lor nu justifică succesul de librărie. Mai degrabă ne lipsesc decît ne prisosesc strategiile de marketing editorial! 
Şi, pentru că veni vorba de valoare, da, unele volume colective sînt mai bune decît altele. Fie pentru că sînt mai colective (cu o selecţie mai variată a autorilor), fie pentru că sînt mai complexe (cu o contribuţie mai substanţială). Alteori însă, importanţa lor trebuie privită mai larg. Ca să luăm un exemplu: există, în acest moment, nici nu mai ştiu cîte volume dedicate comunismului, fiecare cu perspectiva proprie: În căutarea comunismului pierdut, O lume dispărută şi Explorări în comunismul românesc, 3 vol. (2000-2008, Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir); Anii 80 şi bucureştenii (2003, coord. Irina Nicolau); Cartea roz a comunismului (2004, coord. Gabriel H. Decuble); Cum era? Cam aşa... Amintiri din anii comunismului românesc (2006, coord. Călin Andrei Mihăilescu); Tovarăşe de drum (2008, coord. Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu), Strada Revoluţiei 89 (2010, coord. Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici), seria de volume de istorie orală coordonate de echipele sociologului Zoltán Rostás - Activiştii mărunţi. Istorii de viaţă (2007), Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind (2008), Jurnal de cămin (2008) şi Tînăr student caut revoluţionar (2010), plus alte volume colective tematice care, parţial, contribuie şi ele la reconstituirea diverselor aspecte ale existenţei în comunism: Joacă, jocuri, jucării (2007, coord. Cosmin Manolache), Picani, răcani şi veterani (2008, coord. Radu Paraschivescu), Primii mei blugi (2010) și Primul meu porno (2011, seria de la Editura ART) şi Şi eu am trăit în comunism, (editor Ioana Pârvulescu, 2015). Privite astfel, în bloc, e clar că avem aici o contribuţie majoră, complexă, esenţială la tema analizei comunismului din multiple perspective: social, politic, istoric, studii culturale şi de gender etc. Fără contribuţia acestor volume colective, memoria culturală a comunismului ar fi infinit mai săracă. 
Rezumînd, cred că volumele colective au un rol cultural al lor şi numai al lor în producţia editorială contemporană. E nevoie de ele, dar e nevoie să fie făcute bine. Doar aparent un volum colectiv s-ar face relativ uşor: inviţi nişte oameni să scrie la o temă. În realitate, vă asigur, ca unul care a îngrijit două volume colective, că munca e cu atît mai complicată cu cît ai mai mulţi autori de gestionat. E ca şi cum te-ai îngriji nu de o carte, ci de o literatură!

DEZBATERE

Volumul cu autor colectiv. De la hagiografie la empatie

Pe fondul unui consum redus de carte, cum este cel al pieţii româneşti, volumul cu autor colectiv a demonstrat că poate să atragă un public nou şi a ignorat, în beneficiul unui număr mare de cititori, o veche prejudecată conform căreia scriiturile personale, cu atât mai mult cele „la temă”, nu sunt chiar marea producţie literară.
Prin 2007 Marius Chivu propunea „Cartea cu bunici”, un volum în care 92 de scriitori, jurnalişti şi artişti din trei generaţii diferite îşi povesteau amintirile despre bunici. La aproape un deceniu, lucrurile stau în felul următor: Anul trecut era publicat „Şi eu am trăit în comunism”, un volum care venea repede după  „Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism”, producţii editoriale care adună în diverse formule remomorările perioadei de dinainte de 1989. Între timp apărea volumul „Poveşti cu scriitoare şi copii”, o carte despre experienţele naşterii şi creşterii copiilor povestite de scriitoare. Recent, tocmai au fost editate „Bucureștiul meu”, un volum în care 19 autori vorbesc despre cum şi ce imagini au păstrat despre oraş şi „Cum (să) îmbătrânim?”, un grupaj de eseuri pe o temă recent intrată în mentalul public românesc. Iar amintirile şi nostalgiile revin, de data aceasta, în „Cartea copilăriilor”, un alt grupaj de texte la temă semnate de scriitori sau jurnalişti. (Carmen Corbu)

Citeşte textul integral