Dan C. Mihăilescu: „Soţia mea le-a numit cărţi-maslu”

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Carmen Corbu | 2 septembrie 2016 |

Volumele cu autor colectiv sunt în mometul de faţă un fenomen editorial, iar succesul de piaţă al acestor producţii este indiscutabil. Care sunt aspectele care descriu acesată opţiune publicistică? E un proces de glisare dinspre carte spre revista? Sunt la mijloc motive estetice, stilistice, sunt motive de adresabilitate, de marketing? Sunt, deci, motive care ţin de proiectarea receptării? Sau sunt motive care care ţin de elaborare, pe scurt, de timp alocat şi de eficienţă şi de împărţirea responsabilităţilor? Poate chiar a responsabilităţii? (Carmen Corbu)

Dan C. Mihăilescu - wikipedia

Sursa foto: wikipedia.org (Pavelescu Mihai)

Dan C. Mihăilescu:
La început, în 2007, am luat-o ca pe o simplă (şi plăcută) joacă editorială. Marius Chivu a propus la Humanitas un volum colectiv despre bunicii noştri, acea extraordinară instituţie de educaţie naţională, axul vital, în lumea veche, pentru „cei şapte ani de acasă”. Şi care, din nefericire, are în zilele noastre tot mai puţini combatanţi activi, deopotrivă printre bunici (din ce în ce mai egoişti, fatalişti, abulici) şi nepoţi (care la patru, cinci ani devin deja dependenţi de tabletă sau telefonul mobil, şi nu mai au chef să asculte basme seara, la culcare).
După buna primire a cărţii de atunci, echipa de vreo douăzeci şi ceva de scriitori din siajul Humanitas s-a avântat, an de an cu tot mai multă fervoare calofilă în proiect, astfel încât ne-am topit de plăcere scriind despre muzicile tinereţilor noastre (De la Waters la Similea), despre Cărţile care ne-au făcut oameni şi Prietenii noştri imaginari, despre fantasmele gastronomice (Intelectuali la cratiţă), caznele stagiului militar (Răcani, pifani şi veterani.....), despre Casele vieţilor noastre, despre cum am traversat deceniile de dictatură (Şi eu am trăit în comunism), ori despre educaţia senzorială (Cartea simţurilor). Cel mai recent a fost Bucureştiul meu, lansat la Bookfest chiar pe 5 iunie 2016, în ziua alegerilor pentru primăriile capitalei. Coordonatori, după Marius Chivu, au fost Ioana Pârvulescu, Gabriela Tabacu, Radu Paraschivescu, Nadine Vlădescu şi subsemnatul.
În iarnă sper să apară al 11-lea volum din serie, ocazie cu care sper să-i facem subiectului o cumsecade buclă mediatică.
Într-o cronică din revista 22, Tania Radu le-a numit „cărţi maslu”, formulă care mi se pare perfect adecvată energiilor afectiv-spirituale încorporate acolo. Există indiscutabil un farmec teribil al solidarizării, o arzătoare dorinţă comună de frumos, armonie sufletească şi rememorare cu valenţe (direct sau pieziş) educative. Într-un timp al devastării, dezumanizării, dezabuzării, anarhiei şi relativismului macerant, a devenit aproape un act eroic să cultivi virtuţile trecutului, coagularea socială, temeinicia, ierarhia şi cultul slujirii. Kaloterapie, cum bine spunea cineva. 
Cred cu tărie că aceste cărţi sunt printre cele mai strălucitoare – stilistic şi spiritual – apariţii editoriale din primul sfert de veac postceauşist. 
Frumos e şi faptul că ideea a făcut pui. E instructiv să citeşti în paralel Cărţile care ne-au făcut oameni şi Care-i faza cu cititul, cartea coordonată de Liviu Papadima, ca şi culegerile de la editura ART (prima iubire, primul joint ş.cl.). 
În sfârşit, pentru mine cea mai percutantă apariţie ex-Humanitas a fost Cum (să) îmbătrânim, cartea coordonată în vara aceasta de Marina Dumitrescu la editura Baroque. Dacă volumele de la Humanitas favorizau literaturitatea, mai precis voluptatea narativ-evocatoare a autorilor, de această dată accentul se pune pe istoria mentalităţilor, religie şi morală. 
Despre succesul comercial rămâne să-i întrebaţi pe editori. Din punctul meu de vedere, ca unul care a lansat majoritatea titlurilor pomenite în numeroase întâlniri cu cititori, liceeni şi studenţi (văzându-le nemijlocit entuziasmul) astfel de cărţi sunt de o utilitate stringentă : 1) adună laolaltă personalităţi, caractere, vârste, geografii intelectuale şi stiluri ce compun un peisaj variat, nu o dată paradoxal, dar invariabil pitoresc şi, deci, atractiv ; 2) oferă o varietate fermecătoare de opţiuni, mai ales că autorii nu-şi citesc niciodată reciproc textele şi, deci, nu au posibilitatea ajustărilor, comparaţiilor, mimetismului, disocierii etc. 3) mai multe categorii de public se focalizează cu binevoitoare curiozitate în acelaşi sumar, astfel încât cartea devine un soi de Hyde Park din care fiecare poate câştiga ceea ce aşteaptă. 
E semnificativ că atari iniţiative editoriale au survenit după marele val post-89 al memorialisticii (jurnale, memorii, corespondenţă) şi se dezvoltă acum în paralel cu moda cărţilor-dialog şi cu palierul tot mai populat al culegerilor arhivistice. Nu ştiu dacă aşa ceva poate să decreteze (a câta oară ?) o criză a ficţiunii, dar e sigur că – mai mult sau mai puţin conştient pentru marele public - patosul autenticităţii înseamnă la ora actuală aproape la fel de intens ce însemna pentru generaţia lui Mircea Eliade.  

DEZBATERE

Volumul cu autor colectiv. De la hagiografie la empatie

Pe fondul unui consum redus de carte, cum este cel al pieţii româneşti, volumul cu autor colectiv a demonstrat că poate să atragă un public nou şi a ignorat, în beneficiul unui număr mare de cititori, o veche prejudecată conform căreia scriiturile personale, cu atât mai mult cele „la temă”, nu sunt chiar marea producţie literară.
Prin 2007 Marius Chivu propunea „Cartea cu bunici”, un volum în care 92 de scriitori, jurnalişti şi artişti din trei generaţii diferite îşi povesteau amintirile despre bunici. La aproape un deceniu, lucrurile stau în felul următor: Anul trecut era publicat „Şi eu am trăit în comunism”, un volum care venea repede după  „Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism”, producţii editoriale care adună în diverse formule remomorările perioadei de dinainte de 1989. Între timp apărea volumul „Poveşti cu scriitoare şi copii”, o carte despre experienţele naşterii şi creşterii copiilor povestite de scriitoare. Recent, tocmai au fost editate „Bucureștiul meu”, un volum în care 19 autori vorbesc despre cum şi ce imagini au păstrat despre oraş şi „Cum (să) îmbătrânim?”, un grupaj de eseuri pe o temă recent intrată în mentalul public românesc. Iar amintirile şi nostalgiile revin, de data aceasta, în „Cartea copilăriilor”, un alt grupaj de texte la temă semnate de scriitori sau jurnalişti. (Carmen Corbu)

Citeşte textul integral